Porumbarul e înflorit iar mirosul mă sugrumă, dă buzna și îmi zgârie traheea cum îmi zgârie țepii crengilor pometele stâng. Ghimpii lasă în urmă firișoare roșii aprins de amintire, care murmură ca izvoarele din Carpați.

Nu știu ce m-a făcut să merg fix la acest arbust, darămite de ce am ajuns să scotocesc prin el, dând crenguțele la o parte ca să văd ce se ascunde după frunzele lui fragede, abia formate. Tot ce contează e că erau acolo, fetele în alb, nălucile. Veneau una câte una, ba de după tufișuri, ba din desișul de stejari. Unele parcă răsăreau din pământ ca ghioceii adormiți.

Mi-am găsit într-un sfârșit poziția perfectă, nici ghemuită de tot, nici în picioare complet, undeva între, cam cum sunt mereu. Au ajuns și ele, cinci la număr, aproape identice, cu păr blond, înalte, suple, în ii de un alb imaculat, cu poale lungi, largi și volatile, împodobite cu dantele fine la bază.

Soarele a apus de mult dar luna plină scaldă deschizătura asta din pădure, pictând totul în nuanțe de argintiu rece și steril, asemenea becurilor din spitale.

De nicăieri, au apărut niște lemne așezate într-o piramidă de vreo jumătate de metru, gata de foc. Una dintre ele se apleacă puțin, uitându-se întrebător la mormanul din fața ei. Erau uscate, deși plouase în neștire aseară, cu tunete de se zguduiau pereții și cu fulgere orbitoare. Râde nestingherită, iar râsul ei e așa de cristalin și de plăcut. O flamă cuprinde crenguțele și le înghite deodată. Celelalte aplaudă și chicotesc, sar în sus odată cu văpaia, și parcă plutesc înapoi spre pământ. Se poartă atât de natural, atât de necenzurat încât brusc îmi dau seama că nu am ce căuta aici.

Focul deja joacă zdravăn, unduindu-se mai ceva ca țigăncile din târgul de la poalele muntelui. Într-un cort mi-a citit una dintre ele în cărți, și-n palmă, și-n zațul de la cafea, numai în suflet, nu. Nici atunci n-am știut cum am ajuns acolo. Ele s-au apucat de mâini, și-au dat capul pe spate și nici cucul care urlase disperat de când stau aici nu se mai auzea. Liniștea de mormânt a fost spulberată de cel mai limpede glas pe care l-am auzit vreodată, iar celelalte domnițe i s-au alăturat într-un cântec lipsit de versuri în care, probabil, lăudau natura și mulțumeau vântului.

În timp ce cântă, se pornesc într-o rotație în sens invers acelor de ceasornic. Pășesc ușor, punând piciorul drept, dezgolit și puțin noroiat, în fața stângului, metodic, în ritm de trei pătrimi. Le urmăresc cu sufletul la gură și nici nu-mi dau seama că aproape nu mai respir. Simt că, dacă mișc un singur firicel de fibră musculară mă vor observa. Ce caut eu aici? E greșit, dar totuși nu-mi pot desprinde ochii de la zânele strălucitoare. Mi-au crescut rădăcini, mai ceva ca ale porumbarului. Îmi arde fața dar nu de la foc sau boală. Am aceiași fluturi în stomac ca la prima întâlnire din liceu.

Deodată, se schimbă registrul, devin mânioase, jocul se întețește, cântecul devine ocară. Involuntar, mă pitesc mai mult pe după tufiș. Mi se pare că se uită la mine, deși continuă să danseze contopite într-un vârtej. Iau o gură de aer. Tremur.

Ochii îmi scapără cu flăcări mai mari decât ale focului din mijlocul poienii. Ceva mă cuprinde ca o gheară, mă izbește ca valurile Mării Negre, și simt că mă înec, pentru o fracțiune de secundă. Stau cu sufletul la gură, așteptând ceva. Genunchii mei sunt gata să cedeze, când simt dintr-o dată adierea unui vânt de vară și e ca și cum am lăsat în sfârșit săgeata să zboare, iar coarda arcului oscilează armonic, ușurată. Nici nu mai aud cântecul, mi-a intrat direct în corp făcându-mi oasele să vibreze. Mai e puțin.

Mă ridic încet, ca în transă. Nu-s îmbrăcată în alb dar sper că mă primesc și așa. Pășesc, mai mult plutind, spre cercul de fete rotindu-se ca mașina mea de spălat pe care o las în urmă acum, cu tot cu detergent și clătitor. Nu voi mai avea nevoie de ele acolo unde mă duc.