Toate visele mele către cel mai adânc dintre coșmaruri: oameni cunoscuți, pătrunși în interiorul unei case, care îmi aparține mie, la fel de bine ca nimănui altcuiva. Rândurile mele se împletesc haotic cu vorbele lor, într-un amalgam din care nu mai pot discerne ce să spun. Nimic de vorbit sub greutatea care mă apasă în aerul sufocant. Cel mai mare stigmat: încă de la naștere, nu vom fi niciodată egali, indiferent ce am face. Diferențele care ne despart ne cufundă în umbre atât de adânci, încât orice formă de comunicare nu poate estompa iluzia întunericului dintre noi. Sunetul tăcerii apăsătoare mă sufocă treptat, lăsându-mă să plutesc într-o afazie în care întrebările celor din jur rămân pe rând fără răspuns. Mă scufund tot mai adânc într-un hohot învolburat pe care numai eu îl mai înțeleg, singurul pe care îl mai pot atinge. Mă înec.

Într-unul din momente, corpul tău ieșind din apa Someșului. Eu – rămas la umbra podului peste care mașinile trec, rând pe rând, în ritmul sacadat al semafoarelor clipocind în curgerea timpului. Nici nu ar mai fi trebuit să mă mire tot ceea ce s-a întâmplat – ai insistat să venim de cu dimineață, să mai vedem râul măcar o dată; ți-ai dat chiloții jos și te-ai echipat în cosumul de baie, în văzul tuturor, apoi ai sărit în apa murdară, ca într-un bazin de înot.

– Hai și tu, e așa bună apa la ora asta!

Abia te-am auzit, că ai și plonjat înapoi spre mine, m-ai apucat de picior și m-ai tras după tine.

Îmi usuc părul cu bluza pe care am stors-o de câteva ori în albia râului. Te ridici din apă și râzi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Îți scuturi pletele de câteva ori în vânt și îți arunci prosopul pe umărul drept.

– Ce bine mi-a prins bălăceala asta de la prima oră!

– Parcă nu aveai destulă apă în bazin…

– No haidee, nu era nimeni în tot râul, trebuia să profit de ocazie, uite și tu ce…

Deasupra, pe trotuar, trece o femeie cu un copilaș de mână, grăbindu-l în direcția opusă:

– Nu pe-acolo, ăia sunt oamenii străzii, uite, pe aici ajungem la tati, hai, repede, repede!

Pașii minusculi ai prichindelului se îndepărtează repejor, împrăștiindu-mi furnicături haioase prin șira spinării.

– Lumea nu se spală în Someș, îți strig, când rămânem numai noi doi.

– Na binee, nu mai fi așa de… înțelegi, îmi zici, îngrămădindu-te în mine și dându-mi un ghiont cu umărul stâng.

– Am făcut-o și pe asta…

– Păi vezi?

Râzi în hohote. Mă simt ca dracu. Îmi e frig. Nu știu dacă să râd și eu sau să plâng. Sar din loc și o pornesc spre casă.

– Hai mai repede, până nu ne strânge poliția.

În cele din urmă chicotim amândoi, în timp ce alergăm, și ne plesnim de parcă am juca leapșa, iar soarele ne arde, cu reflexe sidefii, umerii dezbrăcați. Parcă ne-am uni corpurile prin apa împuțită care ne urmărește împreună cu zâmbetul tău larg deschis și dinții albi, atât de strălucitori în lumina zilei.

Liniștea are un miros aparte când ultimele raze verzui ale soarelui cuprind firele de praf, în suspensie peste aerul metalizat. Radioul scoate bâzâitul lui obișnuit, printre rafturile reci și albastre, iar întunericul ne unește din nou. Suferința devine inexistentă, o frenezie a tonurilor închise alături de tine. Unghiile noastre se ciocnesc cu același clinchet ca al lamei tale de ras în castronul metalic, atunci când îți clătești spuma de pe tăiș în apa cristalină cu reflexe maronii date de rugina de pe fundul vasului. Picăturile se preling pe la margine până pe suportul ceramic de care îți sprijini mâna și pămătuful. Îmi aduce mereu aminte de cum te termini deasupra mea. De cum îți sprijini mâinile pline în dreptul umerilor mei, lăsând stropii albi să ți se scurgă printre degete, până pe podea. E un miros metalic pe care numai tu îl ai. Îmi privești fața, clipești molatec de câteva ori, iar apoi cobori către pectoralii mei transpirați.

– Uneori mă întreb de ce eu anume a trebuit să fiu diferit.

De fiecare dată când începi să vorbești despre asta, simt același gol care mă străbate ca un curent de aer, din spate până prin mâna deschisă în dreptul pieptului. O floare uscată pe gura unei vaze sparte.

– Știi și tu că e imposibil să…

– Da, știu. Dar nu înseamnă că nu poți să te bucuri de cât mai ai de trăit.

– Și știi și tu la fel de bine asta, îți răspund.

Corpul tău e atât de frumos în lumina lunii, fiecare mușchi sculptat într-un relief, exact deasupra oaselor; iar privirea ta tulburată încearcă să închidă întunericul dur cu încă un zâmbet consolat și tăcut. Și înțeleg, din nou, pentru a nu știu câta oară, că noi, oamenii, nu vom putea fi niciodată egali.

Mă poți privi în ochi, putem sta unul în fața celuilalt, în timpul care ne-a mai rămas înainte să adormim din nou. Umbra ta cade peste umbra mea, acoperind-o complet. Arată ca o eclipsă.