E o pată mare, nu iese oricât bicarbonat ar turna. Nu că i-ar trece prin cap asta. Cu bucăţile-i mai nasol, nu ştiu cum să le strângă. Care-i diferenţa între trunchiul ăsta şi ălălalt? Între un picior, un deget sau un braţ, o vână de om şi una de copac? Mai puţină mizerie. Asta-i toată diferenţa. Şi mai puţină greaţă, asta-i sigur. De cum au ajuns, şi-au vărsat maţele după şopru. Toţi. Unu’ după altu’.

De pe mâini iese la fel de greu. Toarnă şi toarnă. Mai scoate o găleată şi-o toarnă şi p-aia. Îi tremură mâinile. Face risipă. Pune mai puţin, asta i-ar fi zis, dacă l-ar fi văzut acum câteva zile, cân’ spăla scule. Nu-ţi trăbă atât. Nimeni nu se mai gândeşte la astea acum. Fleacuri. Niciun sunet. Pâs. Îmi duc mâinile la spate, pe pantaloni, şi frec. Iese ceva. La dracu. Sunt tot acolo. Pete.

N-are curaj să ne zică, da’ se cacă pe el de frică. Dacă fac control? Scoate din buzunar un teanc.

– Pentru liniştea mortului.

Şi pentru noi? Se uită cu coada ochiului. Nu ştim noi treburi d-astea. Curvă de om. Ştim.

Stă cu făraşul în mână. Ezită. Asta nu-i treabă, să mături un om. Rumeguş, da. Om, nu. Ce mizerie. Mă trag deoparte. Ajunge. Îmi îndes mâinile-n buzunar. N-o să pot mânca nimic. Nici felia aia de pâine cu măr pe care mi-o pune în faţă, trăgându-şi nasul.

– Să-l bată Dumnezău de porc! Nici Bărbosu’ nu există, ascultă la mine, dreptate n-om vedea noi nici pe pământ, nici în cer. Ucigaşii! De n-ar avea noroc!

Cuvintele-i ies pe gură ca dintr-un balon găurit, mâinile-i caută să facă ceva, n-au stare. Ale mele sunt cuminţi, în buzunar. Se odihnesc. Frământă o bucată de talaş de pe fund.

– Se anunţă cod portocaliu.

Doamna are fustă roz, arcul sutienului i se vede prin cămaşă. Gesticulează. Zâmbeşte. Veştile-s proaste. Canale înfundate. O să iasă iar rahatul la suprafaţă. Mai multă mizerie.

– Nu trebuia să ne-apucăm din prima de treaba asta.

O s-aluneci, aşa i-a zis, plouă de te saturi, de ieri. O să-ţ’ tai o mână. Cine te mai cheamă dup-aia, cine-ţ’ mai dă de lucru? Mama îi întinde cafeaua. Îşi taie o bucată de pâine. Groasă. Strâmbă din nas. Nu zice nimic. Întinde margarină de două degete. Asta o să ne-ajungă pân’ la prânz, cân’ primim mai cumsecade. O rupe-n două. M-arunc pe ea. Îmi chiorăie maţele.

– Nu mai trăncăni atât. Ce pula mea vrei? Să stau? Să stau!? Şi lui cine-i dă?

,,Lui” stă pitit după scaun, se joacă c-o bucată de carton şi gângure.

– Ne-o lăsat ca pe nişte mâţi la râu. Bun bărbat.

– Nu-l mai vedem noi acum.

O gâdilă nasul. Şi-l trage. Suge saliva dintre dinţi. Se-ntoarce spre mine cu ochi de iepure. Bag capu’ la cutie, să nu mi-l pălească.

– Hai, scoală-te, pulă bleagă, mergem la făcut parale.

Vorbeşte iar singur.

– O să ne sugă şi oasele. Bea şi tu, ia, bea.

Iau o gură. Amar.

– O s-aluneci. Mai bine-aşteaptă. Lemnu-i ud. Ce supărare, aşteaptă!

Da’ haina trece din cui în spate. Cân’ deschide, soarele se izbeşte de perete. Îl şterge c-o smucitură de uşă. Dispar amândoi.

Într-o oră începe concertul. Circularu’ astupă stomacul.

– Cân’ lucri, n-auz’ foamea. Aşa-i, băiete?

Mă bate pe spate. Tricoul mi-i fleaşcă. Clămpăne pe piele.

– Tu tre’ să tragi tare. Să terminăm pân’ la șase. Patronu’, p-a mă-sii.

Încă doi buşteni şi eram gata. Am fi avut 50 de parale la buzunar. Ş-o ladă de bere. Nu plătim nici popă acum. Suntem futuţi.

– Şefu’, ia d-aici. Pentru liniştea mortului. Dumnezău să-l odihnească.

Să-l scuip între ochi.

Struţul îşi bagă capu’ între epoleţi. Vâră bancnotele în buzunar. Plouă de ne ia dracu. Şi-o să mai plouă încă.