— Nu-i frumos ce-ai făcut, Popescu! Sunt foarte dezamăgit de tine! Am s-o sun diseară pe mama ta, să știi! Nu e posibil așa ceva, unde te trezești aici, în junglă?

Da, uite, chiar ai nimerit-o, tembelule, în clasa asta primează legea junglei, mi-am zis, ascultând în continuare, la fel de impasibilă, degringolada de acuzații care mă înfuriau atât de mult încât mă ustura părul de la rădăcină.

Diana plecase de la școală. După ce se tăvălise teatral pe jos și mimase de trei ori leșinul, își sunase tatăl și, în nici zece minute, apăruse un Bentley la poartă. Sigur avea să vină mâine să discute cu direcțiunea despre pedeapsa mea. Mi se rupea, sincer. N-aveau decât să mă exmatriculeze, puteau să-mi facă orice, dar scârba aia mică și fandosită chiar meritase cu prisosință ce-i făcusem.

După ora de dirigenție, care s-a consumat cu morala pe care mi-a făcut-o dirigu’, eram plină de draci, așa că m-am dus la baie să fumez o țigară. Am rugat-o pe Ioana, singura mea prietenă, să vină cu mine – nu pentru că mi-ar fi fost frică de cineva, dar prea mă stânjeneau toate privirile pe care ceilalți colegi mi le aruncau, ca unei psihopate periculoase. Poate că asta eram, cine știe?, nu regretam nicio secundă ce făcusem.

— Mai avem franceză și-apoi plecăm acasă, i-am zis Ioanei, după ce mi-am aprins țigara.

— Băi, cum poți să fii așa de liniștită? Tu nu-ți dai seama ce i-ai făcut? O să rămână cu sechele pe viață! a răspuns Ioana, iar din nări i s-au târât afară două râme de fum.

— Foarte bine, să rămână!

— Carmen, știi că sunt de partea ta, dar acum o să ai probleme.

Să am! Ce se putea întâmpla mai rău? Să se adune toată gașca la poarta școlii, după ora de franceză, ca să mă prindă când ies și să mă bată?, am mai fumat din astea. Am sărit gardul prin spatele școlii și am fugit până în stația de microbuz. N-aveau decât să stea acolo până la miezul nopții. Ce altceva putea să se mai întâmple? Să-mi scadă nota la purtare? Bifat! Să mă snopească iar mama, pe nedrept? Pățit și asta. Să nu mai vină Moș Crăciun?

Am început să râd de una singură în microbuz. Anul ăsta, Moș Crăciun eram eu. Îmi făcusem cel mai tare cadou. Prea degeneraseră lucrurile. Prea se credeau invincibile, pentru că tăticii și mămicile lor lucrau pe la primărie, tribunal, spital sau poștă și se aveau bine cu edilii orașului, iar odraslele lor, normal, umblau numai cu haine de firmă, cu Iphone și Balenciaga și se dădeau jos din mașini de lux, puțind a Dior și Carolina Herrera. Era și firesc să n-aibă tangențe cu noi, ăștia, care n-aveam nici măcar pachet la școală, umblam cu adidași luați din piață de mame care veneau pe jos de la serviciu după doișpe ore de ridicat și ambalat cutii și care miroseau a transpirație de la un kilometru.
Ceea ce nu era firesc, era comportamentul lor. Glumele, piedicile și îmbrâncelile erau deja evenimente de luna trecută. Mai nou, te înjurau pe față, te făceau în toate felurile și, dacă ripostai, tot pe tine te scoteau vinovată. Sau făceau tămbălău la orele care-ți plăceau cel mai mult, alea de filosofie, când încercai și tu să înveți ceva și ele filmau reel-uri pentru tik-tok în care se văitau că miroase în clasă a grajd și se apucau să ghicească a cui era vina.

Am răbdat cât am putut. Ba chiar, acum două săptămâni, când mi s-a înscenat furtul, n-am încercat nici măcar să mă apăr, pentru că oricum n-avea rost. Nimeni nu m-ar fi crezut.

Fusesem pe stop și mă învoisem de la sport, iar profa mă trimisese să stau în vestiar. Nu mai era nimeni acolo, așa că m-am întins pe bancă și m-am apucat să citesc Contele de Monte Cristo, ca să treacă timpul mai repede. Pe la fără un sfert, prima care a intra a fost Elena. În urma ei au venit Iulia și Diana. Era nevoie de martori. Elena s-a făcut că-și caută ceva în geantă, apoi și-a ridicat fruntea senină către mine și mi-a zis că avusese o hârtie de două sute de lei în portofel, iar acum nu mai era. Și atunci, tot așa, au chemat-o la școală pe mama, care a trebuit să-și ceară scuze în numele meu și să dea înapoi banii pe care nu îi luasem. Nu m-a crezut și, după ce că toți colegii se uitau deja la mine ca la o pocitanie infectă, mi-a mai cârpit și ea vreo două palme, ca să aibă fetele motive să se spargă de râs din cauza buzei mele umflate.

Ei, dar în după-amiaza asta, când am intrat în baie și-am auzit cum făceau mișto de Silviu, un băiat cuminte și la locul lui, care nu deranja niciodată pe nimeni, cum râdeau de el că era tac-su bețiv și că purta pulovere croșetate de mă-sa mare, am văzut negru în fața ochilor. Diana își pieptăna cu grijă părul ei lung și blond, întreținut pe la saloane care-i cereau pe o ședință de coafat mai mult decât salariul maică-mii. În spatele ei, Elena și Iulia se dădeau cu ruj și-și făceau selfie-uri. Ce ușor e să te uiți în oglindă când n-ai nimic pe dinăuntru.

Am făcut exact ce mi-a trecut prin cap: m-am dus în clasă, am luat forfecuța de unghii din ghiozdan, apoi m-am întors și m-am repezit la Diana. Mi-am înfipt mâna în părul ei și, înainte să se dezmeticească, i-am tăiat ditamai șuvița fix din creștet. După ce a început să urle și s-a repezit la mine, vrând să mă lovească, am împins-o cu piciorul în burtă și am început să râd..