Nu se putea merge pe drumu’ ăla care ducea la Trovanți cu mai mult de zece kilometri pe oră. Era o zi de octombrie. Toamna făcea din frunze ce voia. La oraș nu-ți dai seama cât de mișto e anotimpul ăsta; rar vezi mai mulți copaci decât oameni, mai mult pământ decât asfalt.

Casele țărănești, ivite din loc în loc, zăceau sălbăticite.

˗ Au plecat mai toți din sat.

˗ Da’ cei rămași? Cum s-or descurca? Nu tu magazin, nu tu școală, nu tu spital, nimic prin apropiere.

˗ Nu știu, eu n-aș putea….

Obosisem să tot conduc la deal, așa că ne-am oprit să facem un popas. Eram cu fii-miu și cu maică-mea. De când murise tata, mi-era aiurea să plec undeva și să n-o iau, s-o mai scot din Bucureștiu’ ăla. Mai ales că mă simțeam datoare, stătea cu nepotul cât eram la serviciu. Uneori mi-aș fi dorit să fim doar noi doi.

Ne-am dezmorțit picioarele unde s-a aciuat o amărâtă de mâță ce mieuna întruna. Cine naiba ajunsese pân-aici s-o abandoneze? Sau mă-sa și ceilalți frați muriseră? Îmi părea rău de toată mâncarea pe care n-o luasem cu mine. De toate resturile lăsate la micu’ dejun. I-ar fi prins bine puiului. Avea rahat la coadă, labele din spate rupte și călca prost.

˗ O luăm, mami, da? N-o lăsăm aici!

Maică-mea avea pe față un amestec de milă și silă.

I-am dat mâței apă. Bananele luate erau degeaba pentru ea. Nu se găsea niciun cabinet veterinar la mai puțin de 50 de kilometri, pe care oricum îi făceai cu greu pe drumul ăla.

˗ Unde s-o ții în mașină? Nu suntem nici la jumătatea drumului. N-avem unde s-o spălăm, mâncare pentru ea n-avem, nici de unde să-i luăm. Nu vezi că-i plină de rahat?

˗ Mama, n-o asculți pe mamaie, da?

˗ Are dreptate: o lăsăm aici, iar când ne întoarcem, îți promit că o luăm, o ducem la veterinar și îi dăm și de mâncare. Unde mergem noi, nu găsim de niciunele.

˗ Și dacă pleacă?

˗ Unde să plece? Abia merge…

Am plecat cu ochii-n lacrimi. Uram pragmatismul de care începusem să dau dovadă. De când devenisem adultu’ care calcula așa de egoist totul? Chiar îmi pusesem în cap s-o iau la întoarcere. Poate că nu-i spun toate lucrurile fiului meu, dar de mințit, nu îl mint.

După multe hârtoape, am ajuns într-un final la un indicator – arăta că mai sunt câțiva kilometri până la Trovanți, însă nu puteau fi parcurși decât pe jos; drumul se îngusta și era destul de abrupt. Asta m-a făcut să cred că luasem decizia bună. N-aveam cum să las pisica în mașină cât făceam traseul. Nu mai era vară, dar soarele încă avea puterea să coacă mașina și să facă aerul din ea irespirabil. Iar cu mâța-n brațe n-aveam nicio șansă să răzbim.

Urcam ce urcam și ne clăteam ochii, însă bucuria era tăiată de gându’ ce-o mai face pisica. Încă o auzeam în cap, miorlăiturile de bucurie disperată că dăduse peste niște ființe se transformaseră în plânsete la plecare. Încercase să vină după noi. A trebuit s-o lăsăm mai departe de mașină ca să pornim fără s-o călcăm. Se vedea în oglinda retrovizoare cum încerca să se țină după noi șontâcăind.

˗ Ne-am enervat noi degeaba că nu-i drumul bun și că-i pustiu, da’ ce bine că ăsta nu-i un loc asaltat de turiști.

˗ Da, s-ar fi ales praful.

La fiecare pas ne ieșea câte un uau pe gură – cu voce de copil, cu voce de mamă, cu voce de bunică. A meritat, da, chiar a meritat. Oricât de supărat ai fi, dacă reușești să te pui la drum și să te duci în natură, fericirea îți intră prin ochi și se duce direct la inimă. Ce-o mai face pisica? Dealurile din zare zici că aveau blană numa’ bună de mângâiat, catifelată. Pământul care zămislise Trovanții era năucitor. Lumina se juca de-a v-ați ascunselea cu noi. Din când în când, o lăsam să ne găsească. Cum dădeam de un copac, ne trăgeam sufletul.

Mai erau unii oameni rătăciți pe traseu, însă doar noi ajunseserăm și până la Trovanții de sus de tot. Până și mama reușise, cred că mai mult de teamă să nu ne lase singuri. Sau să nu rămână ea singură. Ce-o mai face pisica? Oare mai e acolo sau s-a rătăcit căutându-ne?

Se făcuse timpul să plecăm. La coborâre, ne tremurau picioarele de oboseală. Aceleași picioare la care se gudurase o pisică, vai de mama ei. Puține case pe lângă care am trecut mai erau locuite. Într-o curte, doi bătrânei se uitau la soare cu ceva în mână. Când ne-au auzit, au ieșit în fața porții. Ce-o mai face pisica?

˗ Ați fost să vedeți babele noastre?

˗ Da!

˗ Să vă mai arătăm ceva! E eclipsă de Soare.

˗ Chiar, uitasem! Am auzit la știri…

˗ Luați, e sticlă afumată!

Am dus la ochi ciobul înnegrit pe rând: fiu, mamă, bunică. Le-am mulțumit și am mers mai departe. Curând, am ajuns și la mașină. Ne-am pus centurile și am pornit Waze-ul. Arăta 30 de minute până la cazare. Drumul șerpuia lin, nicio piatră nu lovea-n mașină.

˗ Ia uite! Mai exista un drum! Ajungem imediat! Și ce ușor se conduce! Cum naiba nu ne-a dat traseul ăsta și la dus? Nici nu mai apare ruta aia! Pe unde om fi luat-o noi?

Au venit și pietrele. Mai multe ca la dus. Se înghesuiau în gât. În inimă. În cap. Din spate se auzea plâns înfundat.

˗ Mama…

˗ Da, știu. Iartă-mă. Te rog să mă ierți… și tu.

Am plâns tot drumul amândoi. Mama tăcea. Nici ei nu-i tihnea drumul asfaltat.