Domnul Zewalt era un om cu adevărat puternic. Zice-se că nu și-a pierdut cumpătul, nu a strigat și nu a plâns decât o dată în viața lui. Dacă o fi chiar așa, nu știu, eu îl cunosc doar de vreo zece ani, de când m-a angajat chiar el la fabrica lui de mobilă. Pe care i-au luat-o dup-aia comuniștii. Omul e de un calm desăvârșit. Nu ridica vocea nici când tăiam greșit, nici când scăpam pe jos.

Și fiu-său părea să-l moștenească. Îl aducea în fiecare zi cu el la lucru, iar copilul stătea acolo unde-l punea. Nu vorbea cu nimeni, nu râdea, nu cotrobăia prin sertarele cu scule. Avea el un ciocănel, al lui, de care nu se despărțea niciodată, și altceva nu-i trebuia. Întreba doar din când în când:

– Batem cuie?

Și dacă cineva îi spunea că da, atunci mergea și aștepta ca omul să așeze cuiul, să-l lovească de vreo două ori, iar el continua până-l înfigea de tot. Atunci zâmbea cu toată fața, cuprins de o bucurie inexplicabilă.

Dar să revin la domnul Zewalt: nu și-a pierdut cumpătul, nu a strigat și nici nu a plâns când a venit prefectul, cu milițienii după el, și i-a înmânat decizia de expropriere. Eram și eu acolo.

– Toate mijloacele de producție trec în proprietatea statului! a anunțat politrucul, plesnind de importanță în timp ce scutura hârtia în mână.

Iar domnul Zewalt nu a făcut altceva decât să-și coboare ochelarii spre vârful nasului, să citească în liniște, apoi să întrebe dacă i se permitea, totuși, să lucreze mai departe, în fabrica lui, ca salariat. I s-a permis, ba chiar și băiatului său să-și facă de treabă pe-acolo, mai departe. Și, la fel ca până atunci, în hala care mai nou aparținea statului, a continuat să se audă, din când în când, întrebarea:

– Batem cuie?

Bucuria băiatului a rămas la fel de sinceră și de când muncea pentru Republica Populară România, nu pentru tatăl său. Ce știa el? După o vreme, nici nu mai aștepta să-l chemi, dacă te vedea cu ciocanul în mână, ți se băga în suflet.

– Poate că e chiar mai bine așa, a zis domnul Zewalt într-o zi, când mâncam pâine cu iaurt. Aceeași muncă, griji mai puține. Că profit tot nu mai făceam cu fabrica, în vremurile astea. S-o conducă deștepții ăștia…

Nu i s-a permis, în schimb, să-și păstreze casa.

– Toate casele de pe strada asta se demolează, se vor face blocuri pentru oamenii muncii!

Domnul Zewalt nu și-a pierdut cumpătul, nu a strigat și nici nu a plâns. Fiind și el un om al muncii, a cerut doar un apartament într-un bloc. Știu asta pentru că mi-a povestit un vecin de-ai lui, care a fost acolo când i s-a comunicat decizia. A luat cât a putut din casă și s-a mutat, cu tot cu familia. A privit cu seninătate cum buldozerele îi dărâmau casa.

– Oricum, nu îmi mai permiteam s-o întrețin, mi-a spus odată, când m-am oprit peste drum de șantier.

S-a mulțumit cu grădinița de pe lângă scara blocului, unde a pus flori și viță-de-vie. Uneori îl vedeam meșterind la câte o bancă sau boltă, împreună cu băiatul. Părea chiar împăcat.

– Batem cuie?

Copilului mai mult nu-i trebuia ca să fie fericit.

Nu și-a pierdut cumpătul, nu a strigat și nici nu a plâns când l-au chemat la școală ca să-l anunțe că băiatul lui nu mai avea ce căuta în acea instituție de învățământ.

– Școala asta nu este potrivită pentru cei ca el. Va trebui să-l mutați, există una în care va fi acceptat. Acolo se face și mult lucru manual.

Și domnul Zewalt a dat ușor din cap, și-a luat de mână băiatul și a plecat. Știu asta de la fiu-miu, care a ascultat discuția.

Singura dată când domnul Zewalt a izbucnit a fost la înmormântarea soției lui. Eram și eu acolo. S-a scăpat doar la sfârșit. Nu la priveghi, nu la slujbă, ci atunci când au așezat capacul peste sicriu.

– Batem cuie?

Atunci domnul Zewalt și-a pierdut cumpătul, a strigat și a plâns, dar băiatul lui nu l-a auzit. A bătut cu ciocănelul lui în rând cu cioclii, cu aceeași bucurie pe care o avea de fiecare dată când făcea asta.