Pustietate lucie.

În depărtare se vede o coamă de val ce se sparge de blocuri, însă nu e decât o mare de oameni, un lac în care se varsă râuri-pârâuri, se năpustesc din toate direcțiile, pe străzile lăturalnice, pe jos, pe lângă mașini, împingându-le, gata să se posteze în fața tancurilor, pe biciclete, cu două, cu trei roți, cu rotițe ajutătoare, sunt cărucioare în care copii de patru-cinci ani chiuie; la margine bătrâni ce fac tărăboi, unii pe tărgi, alții cu cârje, se văd pancarte, se-aude ,,Noi vrem un pământ ca afară”, ,,Noi știm că vine cutremurul”, și pământul într-adevăr se cutremură sub picioarele lor, nu ai unde să o tulești, ai vrea să forezi un puț chiar acolo, în mijlocul pieței, să te înșurubezi ca un burghiu în asfaltul fierbinte.

În schimb, te-ai trezit lac de sudoare și, după ce ai derulat în minte imaginile ce-ți veneau buluc înapoi, ca și cum toate cadrele ar fi fost filmate deodată, ai reluat firul gândului întrerupt în după-masa aceea, când, la mesajul surorii că ei simțiseră clătinarea la Cluj, te-ai pomenit meditând la mișcările pe verticală și orizontală câteva ore, te-ai documentat să-nțelegi, ca un geolog la ora de vârf, principiile de bază ale producerii unui seism, diferența dintre Mercalli și Richter, cum se putea ca un cutremur extrem să nu aibă decât 7.2 grade, iar unul violent să treacă de 8, imprevizibile mai erau căile pământului-tată, care se putea zgâlțâi la orice oră din zi sau din noapte, sculând și morții din somn, aruncându-i la mal, ca pe niște făpturi eșuate.

Deodată se aude ceva ca o bufnitură sau târșâit, o fi pisica pe terasa înfrigurată, o fi alunecat pe ghețușul format de condensul de la centrală, ești buimăcit, în semiobscuritate tavanul de scânduri se clatină, retrăiești spaima din adolescență imediat ce l-au pus, bătându-l în cuie ca pe-un capac de sicriu, lemnele nu fuseseră îndeajuns de lungi pentru ditamai camera și a fost nevoie să-l facă din două bucăți, în așa fel încât, la-mbinare, avea o concavitate unde glumeați că se adună apă de ploaie sau se lasă cu toată greutatea un mort; îți închipui ca și atunci că zona de peste pat se înclină pe-o parte și că, din clipă în clipă, se va prăbuși peste tine, refaci calculele dacă te va atinge-n cădere pe o catetă sau te va cruța de te tragi la timp, cât de mult poți, la perete și te lipești cu toată puterea de el; întunericul e fără fisură de la perdeaua de soare ce nu lasă niciun foton rătăcit să răzbată, bufnitura sau târșâitul se aude din nou, te dai jos din pat, oricât ai fi de atent pașii fac podeaua să scârțâie, de parcă sub scândurile de dedesubt s-ar hârjoni batalioane de șoareci, n-ai vrea să o trezești, a revăzut Blestemul pământului pentru nu mai știi a câta oară, întotdeauna se nimerește când vii tu acasă, de data asta televizorul programat să se stingă, s-a oprit chiar când Ion săruta pământul și ea adormea cu un zâmbet pe buze, dădeai la o parte perdeaua, pe drum nu e țipenie, decât lumina cețoasă a stâlpului, asfaltul e o râmă enormă încremenită, străbați încăperea în diagonală, deschizi ușa ce pare dată cu smoală de culoarea sângelui închegat, nu ai ce face, treci prin camera ei, o-ntrevezi întoarsă cu fața la zugrăveala fosforescentă ca și cum și-ar acoperi-o să nu vadă ceva zărit cu coada ochiului de prea multe ori în ultima vreme; treci în bucătărie, te încalți cu primii saboți pe care îi nimerești, au rămas două perechi după tata și-ți vin cât de cât amândouă, nu știi dacă sunt șlapii de cauciuc ori sandalele tale modificate, una dintre pisici, motănelul, se joacă pe gresie, se învârte în cerc speriat, se freacă de tine cu subînțeles, cum o fi reușit să intre?, să fi uitat mama să-nchidă cu cheia?; ciudat, că ușa e cea de plasă, oare s-o fi făcut vară-ntre timp și n-ai observat?, se știe că vara pisicile pot să se furișeze prin sită, fărâmițate și realcătuite-năuntru, dincoace, cum ar pătrunde un abur, afară e încă una, sora negrei din casă, te miri că e prietenoasă, taman ea, fițoasa și albicioasa, pisica boxeră, cea cu croșeul de dreapta, gata să-ți tragă un tci-tci ca un arc eliberat în doi timpi, după ce mai întâi îți aruncă priviri speriate, vrei s-o mângâi ori s-o hrănești, pare în elementul ei, însă, când te ridici, o momâie adusă de spate se-ntoarce încet și fața descărnat-făinoasă îi strălucește în beznă ca într-un puț.

— Băiète, ne țâpă afară pământu’ din el.

 

Ovidiu Lorenz

Ovidiu Lorenz (n. 1986) a studiat cifre și litere, a căutat visele. A participat la ateliere de scriere creativă cu Florin Iaru și Marius Chivu, de asemenea prin Revista de Povestiri. A publicat în Apostrof, Dilema veche (rubrica „Onirodrom“), Familia, Ficțiunea OPTm, Viața medicală și pe platformele online Cod de poveste, Laconic, LiterNautica, Literomania, Matca literară. Ca Ovidiu Komlod, a semnat volumele de poezie noapte-lumină (Casa de Editură Max Blecher, 2017), Zgardă litere (Curtea Veche, 2021) și douăsprezece (Charmides, 2023). Cu diverse nume, a tradus din peste 50 de autori, majoritatea francofoni.

La patron

E o pată mare, nu iese oricât bicarbonat ar turna. Nu că i-ar trece prin cap asta. Cu bucăţile-i mai nasol, nu ştiu cum să le strângă. Care-i diferenţa între trunchiul ăsta şi ălălalt? Între un picior, un deget sau un braţ, o vână de om şi una de copac? Mai puţină...

Mamaie Opili

Stă nemișcată cu mâinile împreunate la piept. Se uită pe geam, mijind ochii de parcă s-ar chinui să vadă departe, deși depărtarea e doar grădina noastră și casa vecinului. — Nu știu ce-i cu vaca asta de nu mai vine! — Hai înăuntru, mamaie, e frig pe hol! Și mamaie...

O poveste de război

Am fost și eu acolo. Am dormit în noroi și în apa îmbibată cu sânge. Am mărșăluit cu ranița de treizeci de kilograme în spinare. Am împușcat și eu oameni pe care nu i-am cunoscut vreodată, i-am ucis cu mintea și cu inima, i-am trimis înapoi la mamele și soțiile și...

Amintiri din buricul pământului

Merge repede și gâfâie, pe drumul de munte, se împiedică în gropi și...

Sărbătoare

Maică-mea le făcea semn să intre pe rând, să nu mă ţină mult de...

#fărăfiltru

E deja întuneric când ajung acasă. În bucătărie atârnă de pereți o...