Femeia cu care nu m-am căsătorit mă așteaptă în fața teatrului unde nu am ajuns să lucrez, în orașul în care nu mai locuiesc de douăzeci de ani.
– Și Cristina, ce mai face?
Cristina se plictisește. Ne plictisim reciproc, asta face nevastă-mea, asta fac și eu, așteptăm să apară o halucinație, o iluminare, o răsplată după un drum lung prin deșert.
– Am auzit ce bine ai ajuns, mare șef, felicitări!
Sigur, sunt șef, noaptea când e liniște aud cum îmi cresc ghearele cu care mă țin de scaun.
– Te-ai obișnuit la București de atâția ani? Îți place?
E o hazna parfumată Bucureștiul. Acum ne mutăm în Pipera, un carton parfumat.
– M-am întâlnit deunăzi cu gașca din liceu, toți am fost de acord că ai ajuns cel mai bine. Nu s-a mirat nimeni… mai ții minte când am făcut testele alea de inteligență într-a douășpea? Ai ieșit cu un cap peste noi toți!
Mi-aduc aminte de testele alea. Cum să nu fie ușoare? Nu aveau decât un singur răspuns corect.