Bunica a șters-o în toiul unei nunți ca să îl întâlnească. O aștepta la câțiva kilometri distanță într-un camion staționat pe un drum de țară abia vizibil, pierdut printre suprafețele alb-strălucitoare ale câmpiilor. Era iarnă și ninsese din greu. Zăpada îi trecea de genunchi, împiedicând-o să păstreze un ritm constant de mers. Se oprea deseori să își recapete puterile. Soarele apunea și puțina lumină rămasă a început să îi șteargă urma pașilor – n-avea cum să mai de-a înapoi. S-a îndepărtat de drum pentru a nu fi prinsă, mergând prin spatele grădinilor, dar odată ce s-a întunecat, bâjbâia în căutarea lui fără să-l mai găsească. Câinii treziți la viață de prezența ei au început să o latre. A rămas o vreme pe loc, nemișcată – singura mișcare era cea a pleoapelor care se închideau și deschideau ca un portal înspre o lume interioară. După o vreme câinii au încetat zarva, la fel de brusc cum au început-o, și s-a lăsat tăcerea. Știa că nu mai are mult și că drumul nu poate fi departe. Liniștită de această stare de lucruri, și-a reluat mersul. Avea o fire imperturbabilă și determinată. Restul a curs de la sine.

Lumina rece, persistentă a farurilor a atras-o înspre el. Bunicul a așteptat-o temător, neîncrezător în apariția spontană din fața lui, în femeia care ridică mâna să îl salute, care abia acum și-a dat voie să simtă gheața din oase și degetele decolorate de frig. Și-a pus problema fugitului cu mult înainte să se întâmple, și a avut grijă să îndese într-o valiză mică, care să nu atragă atenția, o pereche de haine noi. A fugit de la nunta celei mai bune prietene. Știa că multor invitați nu le-ar putea veni să creadă că ar face una ca asta, inclusiv miresei, ceea ce constituia prilejul perfect să facă una ca asta – ei continuau să o vadă acolo, chiar dacă ea era în altă parte. Nu mai era timp de pierdut pe-acasă; fusese deja forțată să se mărite cu niște bărbați pe care nu și-i dorea. Dacă de primul a scăpat ușor, fugind la o mătușă care i-a luat apărarea în fața mamei sale, de cel de-al doilea, un bărbat renumit pentru accesele lui de furie – nu mai avea scăpare. Se retrăgea din fața lui ori de câte ori îi apărea în cale. Povestea ei preferată s-a petrecut în iarna în care a fugit, în noaptea de colindat. S-a dat peste cap să le facă pe plac gazdelor și să guste din alcoolul pus pe masă. Așa a băut pentru prima oară tescovină – una dintre amintirile ei cele mai solide. Să stai doar să o asculți povestind despre tescovină și ți se pare că se află din nou sub efectul băuturii, prăpădindu-se de râs. Când noaptea era pe sfârșite, după ce străbătuseră tot satul, au rămas doar ea și Silvia – prietena de la nunta căreia avea să fugă câteva luni mai târziu –, așezate frumos pe coama unui deal. Voiau să prelungească senzația dată de alcool așa că s-au întins la povești, amețite și fericite. Dinspre centrul satului s-a apropiat un grup de băieți mai mari, zgomotoși și agitați, cu mult alcool la bord. Printre ei se afla și cel pe care îl detesta, mai ignorant și mai prost ca ceilalți, așa i se părea, cel pe care îl aleseseră părinții drept soț. Pentru a scăpa nevăzută, s-a aruncat pe jos pe celalaltă parte a dealului, râzând și strigând, rostogolindu-se încet până la bază. Silvia, după ea, două fete in slow-motion, transformându-se spontan în bulgări perfecți de zăpadă. Mai târziu, când erau deja pe jumătate înghețate, având nevoie de un gând care să le încălzească, și-au promis una alteia vieți de călugărițe. Dar știau bine cât de ușor era ca o viață să o ia într-o direcție și nu în alta, mai ales nu în cea pe care și-o doreau ele. La răsărit au venit tații după ele și le-au luat pe sus acasă – ele nu se mai puteau ține pe picioare; ele erau doi bulgări perfecți de zăpadă și nu aveau nevoie să meargă.

Bunicul a pornit înspre satul în care aveau să își petreacă tot restul vieții, un sat de vale, învăluit în ceață, în timp ce ea a adormit pe scaunul de alături, visând pentru prima oară în mult timp, vise liniștite.

Cincizeci de ani mai târziu, bunicul a suferit un accident urât de tot – a alunecat de pe acoperișul unei case pe care o repara și s-a lovit cu capul de ciment. Un ciment stabil și profund ca și somnul pe care i l-a indus. Medicii nu i-au dat mari speranțe. Când a ajuns la spital, creierul era decopertat, îmbibat în sânge și lichid, părea că picură, că se înmoaie. Pe patul de spital, după ce i s-a comunicat prognosticul rezervat, a cerut-o pe bunica la telefon. I-a spus că se simte mai bine, că o așteaptă în vizită, apoi a întrebat-o ce le fac puii de găină, cum se descurcă cu ei, dacă le-a dat drumul în curtea din spate, alături de cei mari. A urmat o conversație extinsă despre găini, care câte ouă lasă, unde le depun, pe care dintre ele ar fi mai bine să o taie să le-o dea la copii și nepoți, sau poate să taie totuși un cocoș, le-au rămas cam mulți cocoși, patru cocoși sunt mulți cocoși la casa omului și nu se înțeleg unii cu alții; zburătăcesc dintr-o parte într-alta, încăierându-se și umflându-se în pene cât e ziua de lungă; găinile stau la pândă, încordate, gata să o ia la fugă la cel mai mic semn de scandal. Iubirea dintre ei a luat dintotdeauna cele mai neașteptate forme – arhaice, metaforice, fiind mereu mai mult decât ceea ce pare. O iubire care nu pune la îndoială trecutul, prezentul sau viitorul lor împreună. Bunica a încheiat conversația, cu o voce obosită de lume, povestindu-i despre găina cu gât golaș, una dintre favoritele lui, pe care el a lovit-o din greșeală când muta mașina în curte: nu mai șchioapătă ca la început, așteaptă să vii acasă să o îngrijești.