Am o căciulă legată sub bărbie, cu moț în vârf. Mă mănâncă tot capul de la ea, dar nu am voie să mi-o dau jos pentru că „afară bate vântul, e iarnă și toți copiii poartă căciuli groase!”. Vocea mamei s-a strecurat pe sub lâna aspră și mi-a rămas lipită de ureche, ca un cercel. Deși eu nu am găuri în urechi și de-asta oamenii cred că sunt băiat, mai am și părul scurt, și căciulă bleumarin. Mamei mele nu-i place rozul: „Asta nu e culoare, ci un strigăt vulgar, de disperare!”. Preferă culorile reci și băieții. M-ar fi chemat Luca, așa mi-a povestit bunica, a râs în hohote la nașterea mea, când a aflat că familia noastră s-a înmulțit cu încă o fată.

În familia mea sunt doar femei. Bărbații au murit, au plecat sau nu s-au născut. „Ce, i-a zis bunica mamei, credeai că tu o să fii mai cu moț decât noi, celelalte?” Poate că de-aici o fi apărut obsesia mamei pentru căciulile cu moț. Mi-l face chiar ea, nu are niciun fel de dexteritate, așa că e întotdeaună șui, cu fire prinse anapoda, ba mai lungi, ba mai scurte, sugrumat într-un capăt cu o ață.

Exact de moț m-a apucat băiețelul și, cu toată forța, m-a tras la început spre el, apoi m-a împins cu capul direct în creanga cea mai de jos a unui corcoduș golaș. Îmi făcusem o căsuță printre rădăcinile copăcelului și mă jucam de una singură, prefăcându-mă că fac curat în zăpadă. Băiețelul a apărut de nicăieri, a așteptat un pic și, fără niciun cuvânt, m-a atacat. Am rămas prostită, pe loc, tâmpla unde m-am lovit îmi pulsa dureros, pielea mă frigea, aș fi vrut să-mi scot căciula și să pun mâna.

Vocea mamei e tot acolo, la fel și vântul, la fel și iarna, la fel și băiețelul. Acum se leagănă de pe un picior pe altul, pare venit de unul singur la joacă, se uită la mine cu ochi mari și zice încurcat: credeam că ești băiat! Apoi o rupe la fugă și-mi strigă peste umăr: dar ești doar o proastă și-o plângăcioasă!

Rămân singură. Îmi scot căciula, o azvârl cât colo, îmi înfig mâinile în părul scurt, pielea capului mă mănâncă, tâmpla mă doare, e frig, cerul pare prăbușit peste acoperișuri, începe să ningă, fulgii îmi umezesc părul tuns, mai e puțin și se întunecă, părculețul din fața blocului e pustiu, mă întorc acasă. „Și căciula?” Mama și bunica mă întâmpină în hol, amândouă cu șorțuri identice, amândouă cu mâinile în șold, amândouă cu reproșuri în privire. „Mi-a furat-o un băiat!”, zic, iar ele ridică din sprâncene, pufnesc în râs și răspund la unison „of, of, of, băieții ăștia!”.