Toată lumea din familie este speriată de el. Eu îi spun Bunicu. E dur cu toți. Și cu mine a avut o tentativă. Nu știu daneză, așa că vorbesc cu toată lumea în engleză, doar că Bunicu nu știe. Când am venit, l-a pus pe iubitul meu, Erik, să-mi traducă: „ai două săptămâni să înveți daneză!” Eu i-am replicat: „ba tu ai două săptămâni ca să înveți engleză!”

I-am invitat la masă pe Bunicu, împreună cu tatăl și sora lui Erik. Bunicu a fost șef de pompieri, tatăl este tot pompier, dar și-a pierdut slujba din cauza băuturii, iar Erik a fost și el pompier o vreme. Sora lui Erik, Anna, a venit cu o zi înainte, să ne ajute cu pregătirile. Ne-am luat cu vorba, am băut ceva, am plimbat câinele și n-am pregătit nimic. Am stat târziu și ne-am trezit abia pe la zece. Am băut cafea, am plimbat iar câinele toți trei, am fost la supermarket, am cumpărat ce trebuie pentru masă, ne-am întors.

Toată lumea are emoții: cum o să fie cu Bunicu? O să se poarte frumos cu fiul și nepoții sau o să-i critice ca de obicei? Singura căreia nu-i pasă prea mult sunt eu, așa că le propun lui Erik și Annei să mai bem ceva ca să le treacă frica. Fumăm și un joint. Se face ora unu, musafirii trebuie să sosească, noi suntem cam amețiți. Masa e aranjată dar n-am gătit nimic. Erik comandă repede niște mâncare de la libanezii din colț. O pune pe masă. Eu râd încontinuu. Îmi atrage atenția să nu cumva să fumez în casă când vine Bunicu. „Am reținut”, zic eu, „dar totuși, nu suntem la noi acasă?”

Auzim soneria. E tatăl lui, un bărbat îmbătrânit înainte de vreme, care tremură tot timpul. E foarte emoționat, n-a mai văzut-o pe Anna de ani de zile și știu că se simte vinovat față de ea. O femeie fragilă de 35 de ani, cu tulburare bipolară, cu apucături de copil. Erik și cu mine încercăm să destindem atmosfera. Tatăl ne-a adus fiecăruia câte un mic cadou. Refuză paharul cu vin, bea suc. O ia pe Anna în balcon să fumeze. Îi văd prin geam cum discută. Zâmbesc mulțumită. Mai aranjez chestii pe masă, îl mângâi în treacăt pe Erik pe ceafă.

Din nou soneria, Erik iese să-l întâmpine pe Bunicu. Mă îndrept și eu spre intrare dar, când trec pe lângă ușa balconului, văd o pălălaie de foc și pe Anna făcându-mi semne disperate. Mă uit la tatăl ei (pompierul!!!) care dă a lehamite din mână că nu-i nimic grav. Vreau să strig după Erik dar el a coborât după Bunicu, așa că trag un „să-mi bag pula”, mă duc la bucătărie și iau apă într-o cratiță, fug în balcon și o arunc pe perna care luase foc. Anna e roșie, tatăl lui Erik îi explică relaxat ceva în daneză, probabil că focul se stingea și singur. Eu, transpirată toată, dau nas în nas cu Bunicu. Spun un „hello” anemic. Am o oală goală în mână, casa miroase a ars, încerc să par normală, Erik mă întreabă din ochi ce s-a întâmplat, Bunicu pare contrariat; și cine credeți că salvează situația? Bili, cățelul nostru adus din România, care apare și sare direct pe Bunicu. Bătrânul scoate un biscuit din buzunar, vorbește cu câinele în daneză, îl mângâie, râde, pare nespus de fericit. Îmi zice ceva, probabil că a avut câini, cert e că nu mai contează că eu nu vorbesc daneza și că el nu vorbește engleză.

Ne așezăm la masă. Bunicu se poartă mai drăguț cu Bili decât cu fiul și nepoții. Din când în când dispare la baie câte un sfert de oră, ne întrebăm dacă nu cumva îi e rău. Revine civilizat la masă și tăcem jenați, apoi el începe să vorbească iar cu câinele și noi între noi. Bucatele sunt libaneze, se vorbește în daneză, engleză, română (eu cu Bili). Mi se face dor de ai mei. Orele trec, masa e pe final, parcă toți s-au mai îmblânzit, ne luăm la revedere.

Rămân cu Erik. Suntem istoviți. Stăm pe canapea, mă ține în brațe și-mi mulțumește, singur n-ar fi fost în stare să-i adune. „Ce-a fost totuși, în balcon?” întreabă el. „Un incendiu, au dat scrum pe o pernă și a luat foc. Și taică-tu stătea și se uita!”, zic eu cu ton de victimă. „Crezi că erai în pericol cu trei pompieri în casă?” zice el râzând și-ncepe să mă sărute.

A doua zi îmi spune că tatăl doar a lăsat impresia că nu bea alcool, dar, de fapt, avea o sticluță cu votcă în haină și bea pe ascuns, în bucătărie, iar Bunicu stătea mult la baie ca să fumeze. Erau chiștoace de țigări în vasul de toaletă. O să învăț totuși daneză ca să mă înțeleg cu oamenii ăștia. Dacă Bili poate, pot și eu.

 

Dana Voicu

Dana Voicu este actriță, lector universitar la UNATC și scrie ficțiune.

A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri, Revista Planeta Babel, Laconic, LiterNet, Cod de poveste și în rubrica Doza de ficțiune a revistei Viața Medicală. Este autoarea monodramei 8 Martie, finalistă la concursul BacăuFestMonodrame 2023.

În 2021 debutează cu volumul Tot ce nu se poate spune la Editura Casa de Pariuri Literare.

Ce am pierdut în incendiu

frățică, îmi zise Ploscaru, tu nu știi să primești. Ploscaru era un tip firav, cu scheletul la vedere. El fusese primul pe care l-am întâlnit aici. Acum, după atâta timp, eram prieteni, ne puteam mărturisi orice. Aici e ușor să spui orice. Coborâsem mai demult pentru...

Nodul din gât e bunicul și broasca lui

La 6:30, în iulie, soarele insista să toarne lumină în cameră pe la marginile cearceafului atârnat în fereastră. În somn, un firicel de salivă i s-a prelins pe obraz și s-a scurs pe pernă. Ca un abur se ridica sforăitul ritmic al tatălui, iar mama dormea la dreapta...

Ca noi toate

Există, în Piața Obor, o zonă cu muzică ușoară veche, oameni care așteaptă foarte aproape unul de celălalt și mici care sfârâie neîntrerupt. Acolo totul arde: plita, buzunarele și inimile. Iar azi pare că spațiul acela s-a extins peste întreaga piață: oriunde am fi,...

La curte

Am scos biberonul din ibricul în care îl pusesem la răcit, în timp...

O poveste de război

Am fost și eu acolo. Am dormit în noroi și în apa îmbibată cu sânge....

Trovanții

Nu se putea merge pe drumu’ ăla care ducea la Trovanți cu mai mult...