– Uite, poftim, îți las ție poneiul meu Twilight Sparkle, să-ți țină de urât. Rămâi cu bine.

Anita se răsuci pe călcâie și alergă să-și ajungă din urmă părinții. Din buzunarul rochiței celei noi se auzea chlinchet de monede.

– Herr Stadtpfarrer, veniți repede să vedeți ceva, strigă restauratorul emoționat.

Era vara lui 2006 și întreg centrul istoric devenise un mare șantier. Sibiul se pregătea să fie Capitală Culturală Europeană. La început, Primăria a trimis o echipă de muncitori să reabiliteze fațada casei parohiale din Piața Huet, aflată în spatele Catedralei evanghelice, emblema orașului. Dar când au descoperit o frescă din 1602 chiar deasupra porticului gotic, datând din 1504, au fost înlocuiți cu o echipă de restauratori.

Prim-preotul se apropie repede.

Clădirea impunătoare, străjuită de turnul de apărare, fusese timp de secole locuința Stadtpfarrer-ilor, prim-preoții și totodată conducătorii puternicei comunități evanghelice. Dintr-o nișă aflată în spatele tocului ferestrei, restauratorul scoase o cutie cât o palmă de copil, pictată cu flori.

Anita, fiica lui Stadtpfarrer Törr, strigă plină de încântare:

– O comoară, am găsit o comoară la mine în cameră. Deci este a mea! Vreau să o deschid eu prima!

Au deschis cu mare atenție cutia și înăuntru au găsit portretul în miniatură al unei fetițe, o șuviță de păr blond legată cu o panglică de mătase gri, doi guldeni de argint și treizeci de creițari și un bilet îngălbenit.

Panglica era brodată cu un nume și o inimă.

– G. Sartorius, silabisi Anita

– Sartorius…. Sartorius… Știu, trebuie să fi fost fiul lui Johann Sartorius der Junge, Cel Tânăr, preot și compozitor din Deutschkreuz, Criț. Știi, Anita, slujba de duminica trecută a fost acompaniată de muzica lui. Uite, o iubea pe fetița care și-a ascuns comoara la tine în cameră.

– Tati, dă-mi, te rog, biletul! Of, nu pot să citesc.

Herr Stadtpfarrer luă biletul cu mare grijă. Era scris cu litere gotice. Citi cu glas tare:
Pentru fetița care va locui în camera mea. Îți las toți bănuții mei să îți cumperi o rochiță frumoasă. Îngerașul meu mă va lua la el. Te rog să nu mă uiți. Katharina S. 8 mai, A.D. 1784

Privirile celor trei se îndreptară spre portret.

– Ce frumoasă e! Și ce zâmbet trist are, observă Anita. Te rog, arată-mi și mie banii.

– Sunt monede din perioada Imperiului Austro-Ungar, îi explică Herr Stadtpfarrer. A trăit în aceeași perioadă cu baronul von Brukenthal. Probabil că tatăl ei i-a fost apropiat, poate chiar prieten. Putem verifica în registrele casei.

– Dar Katharina, cu ea ce s-a întâmplat? întrebă Anita.

– Vom încerca să aflăm, zâmbi tatăl ei.

Au coborât împreună la ultimul nivel al pivniței boltite. Aici, în încăperea uscată și răcoroasă, se păstra arhiva bisericii evanghelice de la 1600 încoace. Alături, descoperite cu ocazia pavării Pieței Huet, se aflau de-a valma, în trei saci uriași, osemintele ciumaților îngropați în jurul catedralei la molima din 1554. Primarul Johannis urma să aprobe înhumarea lor în spațiul verde de lângă Cafe Wien. Ocolind cu grijă sacii, Stadtpfarrer Törr o conduse pe Anita la registrele secolului al XVIII-lea.

– Mda, se pare că Stadtpfarrer Schulerus, căsătorit în 1771 cu Hildegard, născută Binder a fost tatăl Katharinei. El a botezat-o la data de 19 iunie 1772. Uite, aici a înregistrat botezul Katharinei și a adăugat alături: Mit großer Freude. Gott sei Dank! – cu adâncă bucurie mulțumesc lui Dumnezeu. Este ceva special, în mod normal nu avea voie să-și exprime bucuria în registru, iar ca Stadtpfarrer trebuie să-ți stăpânești emoțiile în orice împrejurare.

Anita îl asculta cu mare atenție, dar fața ei era frământată de gânduri.

– Putem verifica data la care s-a căsătorit Katharina? Și dacă a avut copii?

– Putem încerca. Fetele se căsătoreau pe la 16-17 ani, să vedem… Anita, nu găsesc nicio referire la Katharina.

– Atunci caută înainte de 16 ani, îi răspunse ea simplu.

Stadtpfarrer oftă.

– Anita, hai să mergem sus să citim despre bănuții de argint găsiți.

– Tati, eu văd că ai găsit ceva. Te rog, spune-mi despre Katharina.

– A murit pe 11 iulie 1784. De tuberculoză. Mit tiefstem Trauer – cu adâncă mâhnire, așa notează tatăl ei care i-a oficiat ceremonia de înmormântare. Ce trebuie să fi fost în sufletul lui, se cutremură Herr Stadtpfarrer. Acum știi tot. A murit la două luni după ce a ascuns cutiuța.

– Era cu doi ani mai mare decât mine, murmură Anita. Tati, vreau să o căutăm.

– Anita, a murit acum două sute douăzeci și doi de ani. Unde să o căutăm?

O săptămână mai târziu, pe 11 iulie, Stadtpfarrer Törr mergea alături de soția și fiica lui pe aleile vechiului cimitir evanghelic. Nu le-a fost greu să găsească sectorul H45 – toate mormintele, vechi sau noi, ale celor plecați în Germania sau rămași în Hermannstadt erau îngrijite de enoriași.

Piatra era înclinată iar alături veghea un înger îngenuncheat, sculptat în granit.

– Tati, seamănă cu portretul, remarcă Anita.

Au aprins o lumânare și au spus o rugăciune.