Aplicația îi arăta că pe card mai avea o sută și ceva de lei, trebuia să tragă de ei o seară și încă o zi jumătate. Știa că în frigider mai erau trei conserve de pește, în coș rămăseseră vreo șapte cartofi, aveau o bucată zdravănă de slănină, ouă, iar ciorba îi mai ducea o zi. Să ia niște pesmet pentru o vînătă, pe care întîi să o fiarbă, s-o treacă prin făină și ou, apoi s-o pună la prăjit, ca-n rețeta italienească salvată pe Facebook la mîncare. Nici ulei nu prea mai avea. Poimîine vor intra banii și vor scăpa de modificările de standard pe care le făcuseră în ultima săptămînă. Își aminti cum taică-su pomenea ciclic vorba lu tataie:
„Mă rog să nu vină hoții peste noi, să nu ducă vorba că n-au avut ce fura.”
Alteori, cînd mergea pe acasă, în bucătărie pornea voice recorder-ul și o dădeau din una-n alta, lungind masa ca-n zilele de vară, răscolind prin nimicuri auzite de zeci de ori, de unde știa că urma să sclipească un detaliu ascuns în uitare dinainte de nașterea lui. În una din serile alea tot taică-su își amintise cum el agățase pe clanța de la intrare un bilet sec: CHEIA ESTE SUB PREȘ.
„Se putea citi de la poartă? În anii ăia ne tot împrumutam să continuăm construcția casei.”
„Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte!” zisese maică-sa.
„Auzi, să pui bilet… Îi invitai înăuntru.”
Nu rîdeau de el, cît scormoneau de dragul unor zile nici mai bune, nici mai rele. Le privea pe furiș, printre cuvinte, colțurile gurii lăsate, mai expresive decît orice accent sau semn de punctuație. Telefonul nu putea înregistra decît cel mult jumătate din intensitatea revederii. Acum le ocupase locul în modul economic de navigare a mijlocului vieții și, după ce ieși de la Mega Image, gîndurile luară calea unui sistem bine pus la punct. Auzise cîteva replici, dar nu făcuse ce obișnuia. Le repetase în gînd pentru a-și exersa memoria și a le nota imediat după intrarea în apartament. Dacă le-ar fi pus în Note, pe telefon, poate le-ar fi uitat acolo.
Imediat după treptele din fața Mega-ului auzi o doamnă în vîrstă vorbind cu un cățeluș deturnat de un bețiv sau așa ceva. Era ceva între ea și cățel, o relație accesibilă tuturor. Își aminti că dimineața, de fapt mai spre prînz, văzuse în cartier altă doamnă cu un cîine mai mare, îi știa de zece ani. Ea alunecase cu timpul într-o zonă de confort din care nu o mai scotea nimeni, dar din care încă recunoștea persoane.
„Doamnă, strigați-l la dumneavoastră!” îi zisese altei femei, „Îl cheamă Csaposz.”
„Csaposz!!!” făcu cealaltă femeie.
Nu le băgase prea mult în seamă, era concentrat să observe dacă în autobuzul care tocmai oprea în stație apărea vreun controlor. Ziua căpăta sens seara, ca un desfășurător telefonic cu toate detaliile. Înainte de a ieși pe ușă îi spusese Silvanei că-i visase părinții. Poate nu era doar o întîmplare, era ziua mamei ei, care murise anul trecut. Tot visul se petrecea în apartamentul părinților ei, unde locuiseră în primii patru ani de căsnicie. Mama-soacră era mereu bolnavă, ca în ultimul an de viață. Tatăl, care murise cu zece ani înainte, părea mult mai în putere decît fusese la final. Timpul celor doi era amestecat într-o formulă atît de intimă precum starea pe care o avea cînd se refugia preț de cîteva minute în baie, înainte de a ieși în oraș ori în timpul vreunei petreceri, pentru a-și trece degetele umezite prin păr, doar-doar o să arate un pic mai bine.
Ani buni, în timpul liceului și încă vreo zece după, fusese convins că imaginea de sine este cel mai intim lucru posibil. Schema funcționa și acum, dar își pierduse din intensitatea cu care o aplicase cîndva. Nu-i păsa că pantoful drept avea o fisură longitudinală pe interior. Era ușor să o ascundă, deși nimeni nu cobora privirea. La fel de ușor îi era să mănînce mai puțin, nu corpul era problema. Nu ar fi vrut, în schimb, ca fetele să vadă toate nimicurile astea pe care nu le puteau judeca așa cum el însuși le trăia. Își zise că încă rămăsese agățat de propria lui imagine doar pentru protecția lor, altfel ar fi fost la fel de neglijent ca doamna cu cîinele Csaposz. Se întreba cum de-i pusese un nume maghiar. Încercase o transpunere pe google translate imediat ce se urcase în autobuz și rezultatul era uimitor: barman. Figura ei era de ani de zile tumefiată și-și zîmbi în geam, înțelegînd auto-ironia femeii. Nu-l văzuse nimeni ca să reacționeze cu un alt zîmbet compătimitor.
Mega-ul rămăsese în spate, iar în dreapta era un bloc în care cu un an înainte intraseră să vizioneze un apartament, unul din vreo douăzeci. Era o experiență să vezi cum toate familiile care voiau o schimbare, înainte de a le trece pragul niște străini, făceau eforturi pentru a cosmetiza locul în care își trăiseră o parte din viață. Unii se simțeau stînjeniți, nu puteau ascunde totul. Iar acel tot însemnau detalii de care nu mai erau conștienți. Știau că există lucruri care le scapă.
După mutare, într-o scurtă vizită la fostul apartament li se spusese că luaseră nu doar mobilele ci și sufletul locului. Cînd ajunse acasă, continuă discuția cu Silvana despre tot ce implică lucrurile folosite de cineva și date mai departe altora. Cu o zi înainte primiseră un pat în care se dormise, se visase, se făcuse sex și, mai ales, planuri de viață.
— Crezi că o să ne influențeze cumva chestia asta?
— Zi mersi că scapi de canapea!
De doi ani nu se mai deschidea perfect, iar el trebuia să doarmă un pic în pantă, ceva între cinci și zece grade.
— Oricum nu ai probleme cu somnul.
— Poate că nu ar trebui să refolosim nimic.
— Dacă ne-am permite… Și, oricum, trebuie să facem ceva și cu pereții.
— Auzi! Știi cum se zice barman în maghiară?
Ea îl privi contrariată.
— Csaposz!