M-am trezit amețită și m-am ridicat frecându-mi ochii. Am traversat holul în fugă și am pornit pick-up-ul. Sunetul pe care-l făcea acul, cu câteva secunde înainte să înceapă prima piesă, mi-a dat un sentiment de acasă. Mi-am amintit unde era așezat aparatul pe vremea când locuiam cu părinții – pe dulapul roz. Îmi plăcea mai mult să-l ascult în vechea mea cameră. E adevărat că nu îl porneam atât de des ca aici, a ajuns să meargă aproape tot timpul. Unicele pauze sunt noaptea după ce mă culc și atunci când trebuie să mut acul sau să schimb discul. Nu suport să stau în liniște.

A început „Man on the Moon” de la REM. E o dimineață prea liniștită așa că am dat volumul mai tare. M-am clătinat adormită și am făcut un pas înapoi căscând. Mi-am făcut o cafea, am rulat o țigară, am ieșit pe balcon și-am lăsat ușa deschisă ca să aud muzica. Unele melodii erau ca un zgomot de fundal, le auzeam ca și cum mi-aș fi pus vată în urechi, altele mă trezeau brusc și-mi pierdeam șirul gândurilor.

La „What’s the frequency Kenneth?”, ultima piesă de pe acea parte a discului, m-am ridicat să arunc chiștoacele din scrumieră. Când melodia era pe sfârșite, am fugit în sufragerie și-am întors discul pe cealaltă parte cu un ușor tremur al mâinilor. Am început să pregătesc mâncarea, îmi invitasem vecina să luăm micul dejun împreună și trebuia să ajungă în câteva minute.

A sunat la interfon în timp ce scoteam tigaia din sertar. Am deschis ușa, am scos capul pe hol și am auzit liftul. S-au aprins becurile automat și am vazut-o pe Ana venind spre mine. Era îmbrăcată în pantaloni scurți de pijamale și tricou.

— Bună dimineațaaa! m-a salutat fără să-și ridice privirea din ecranul telefonului.

— Neața! Ce faci?

Cuvintele mele au trecut pe lângă ea și s-au risipit undeva prin capătul holului.

— Uită-te la asta! Mor de râs! mi-a arătat un Tik Tok cu un puști dansând pe o melodie cunoscută.

— Cine-i tipul? Melodia asta e din Camp Rock? am întrebat deloc amuzată.

S-a așezat în bucătărie râzând pe sub mustăți și a continuat să se uite pe Tik Tok fără să mă audă. M-am dus să opresc muzica și am început să fac omleta.

A început să-mi povestească ce a făcut în ultimele zile. Am dat din cap și am zâmbit când era cazul, dar nu am spus nimic. Vălul s-a așezat din nou și m-am lăsat cuprinsă de o răceală confortabilă, savurând monologul Anei și râzând în sinea mea odată cu ea.

Mi-am spus că vorbele mele nu ar fi adus nimic în plus, niciodată nu o făceau.

Am terminat de mâncat amândouă și-am mai pierdut vremea câteva minute la masă. Îmi doream să mă lase singură. Nu știam cum să-i spun și nu-mi permiteam să o supăr sau s-o îndepărtez. Aveam nevoie să stau de vorbă cu alți oameni măcar o dată pe săptămână, iar Ana era singura mea opțiune în acea perioadă. Funcționam întocmai ca o cutiuță muzicală. Mecanismul mergea perfect și muzica pulsa în interior până când trebuia rotită din nou maneta.

Mi-am simțit capul greu și l-am sprijinit cu ambele mâini, în timp ce bucătăria devenea tot mai mică iar imaginea Anei se modela în funcție de tonul vocii ei. Am rugat-o să vină cu mine pe balcon să iau o gură de aer, m-a urmat turuind în continuare, fără să observe că mă înroșisem la față. Mi-am sprijinit mâinile de balustradă, am privit podul din depărtare și mi-am concentrat toată atenția la sunetul făcut de mașinile ce-l traversau în viteză. Mi se părea ciudat că zgomotul făcut de fiecare mașină în parte se contopea cu al celorlalte și tot ce rămânea era un vâjâit continuu. Mi-am imaginat că aud motorul fiecărei mașini și conversațiile purtate de șoferi. O soție strigând în telefon soțului să meargă la cumpărături. Un taximetrist mormăind supărat că n-a primit bacșis.

Ana s-a întors spre mine și mi-a spus că ar cam trebui să plece acasă. Am răsuflat ușurată, am dat din cap și am închis ușa după ea. Am pornit pick-up-ul și am așezat acul la „At My Most Beautiful”. M-am întins pe canapea și am lăsat versurile să se strecoare sub vălul de gheață, înălțându-l mult deasupra mea.

M-a cuprins o nevoie acută de a vedea persoana care mi-a făcut cadou discul de vinil. Eram atât de recunoscătoare pentru el, poate mai mult decât în momentul în care l-am primit. M-am ridicat inconștient în picioare. O secundă mai târziu m-am trântit înapoi pe canapea, amintindu-mi că nu mai e de ajuns să urc în mașină și să merg zece minute ca s-o întâlnesc. Erau mii de kilometri între noi acum.

Am adormit cu căștile în urechi ascultând „Nightswimming”. În jur de ora trei, mi-am deschis deodată ochii. Nu mi se întâmpla prea des să mă trezesc în mijlocul nopții și, pe moment, nu am realizat ce se întâmplă. După câteva secunde, mi-am înfipt unghiile în plapumă și mi-am strâns ochii până când am văzut punctele alb-negru ale unui televizor fără semnal. Era atât de liniște încât îmi auzeam propria respirație. Am dat drumul repede la muzică.