Alaltăieri noapte a fost foarte cald, știi, au curs apele pe mine. Așa că mă simt mult mai bine, infinit mai bine acum, surîde bătrînul, plimbîndu-și ochii de broască peste rămurelele și cornișele de unde picăturile de ploaie nu s-au evaporat. Are-o față de copil răsfățat și-și permite modul acela de viață care-o să i-o conserve pînă la sicriu. E blond, înalt și obez. În sfîrșit am putut să adorm și am dormit tun, întoarce semiprofilul (curat, bine hidratat) spre tînărul care-l conversează. Da, mai respirăm și noi în orașul de cinci stele, face junele – ucenic sau viitoare victimă a starostelui de escroci. I se adresează abia perceptibil, cu un bîzîit de dipteră. Îl însoțește, nici prea aproape nici prea depărtat, așa încît, doar întorcîndu-și capul rotund și grăsuț la nouăzeci de grade, să-i admire, prin lentile john lennon, răspunsurile încîntate de sine. Avansează, doi limacși perfect sincronizați, pe strada igrasioasă din spatele universității, dinspre cinema Arta spre sediul 2 al anticariatului Lyceum.

Am fiert de disperare și, dac-aș fi putut, aș fi incendiat lumea, cînd banii mei de student nu-mi ajungeau pentru vreo cărămidă din bibliografie. Bibliografia – de la mai toate secțiile facultăților din oraș – marele blond o cunoștea prin rețelele sale. La fel de gras și atunci, umfla prețurile, pînă la un nivel meschin și obscen. Efectiv, nu am mai întîlnit așa ceva niciodată și doar am frecventat atîtea anticariate fizice și online, suficient cît să descopăr că bibliofilii nu sînt nici lepre atinse de lăcomie, nici hippioții erei digitale, naturi automat delicate.

Efectiv, nu puteai să ajungi la cărțile alea, erau the untouchables. Mica vînzătoare părea atinsă de leucemie, dar tot te fixa de parcă sărăcia ta avea un miros specific și ea ar fi fost doar corcitura de pitubull care-i garda aceluia comorile. Renunțam – vicios – la mîncare, țigări bune, haine mai de soi: iată cum mi-am procurat o parte din cărțoaiele din bibliografii și din propriile-mi fantasme, de pildă seria de la Univers – Borges, volumele pe care, citind nu mai știu unde despre fascismul latent al autorului lui Alef, le-am revîndut dușmanului meu personal. A încercat – nu se putea abține, foarte puțini se abțin, e ca la medici – să îmi dea țeapă, dar, văzînd că întind mîna să-mi iau comorile impure îndărăt, mi-a oferit un preț mai aproape de adevăr, bani care s-au făcut gin și kinley pentru încă o noapte-dimineață cu poetul maramureșean.

Dar nu mai pot dormi pe o parte, io toată viața am dormit pe o parte, bot în bot cu motanul, și-ți imaginezi acuma cît e de supărat, ce să mai, l-am nenorocit! Aaaaa, iar acum pot dormi, că asta nu ți-am zis, doar pe spate. Între motan și Domnișoara, care mă zgîrie încă, emite complice Anticarul și celălalt surîde extatic, mac albastru himalayan profilat pe cerul parcului botanic. Are, Giii-zăăs, lacrimi de recunoștință în ochi, neștiind că tocmai a picat sau urmează să pice-n lăboanța starostelui de escroci. Că o să intre, benevol, în penitenciarul cu ziduri compacte de cărți. Fără geană de soare. Transformîndu-se, cît de repede, într-o ființă exsanguă, la pîndă. Drogat de titlurile ca niște promisiuni, de numele starurilor literare moderne și postmoderne. Realmente pierdut între și sub filozofi, psihologi, istorici, teologi. Anihilat. Marele gras îi povestește chiar acum micului gras, cu lux de amănunte, episodul achiziționării unei ediții din Descriptio Moldaviae, la o casă de licitații din Londra…

Nu mai am nervi să îi urmăresc, încetinesc pasul, mă concentrez la altceva pînă nu-i mai văd: unul – masiv, elegant, erudit și efeminat, celălalt – submisiv și extatic, porcușor de guineea rătăcit în delta cu anaconde. Și mă mai bîntuie, mă stimulează încă vocea bătrînului șarpe, o voce extrem de elegantă și de blîndă, îți picură miere, nu alta, vocea pe care o recunosc uneori la anticarii tineri de azi, o voce-anestezic, o voce de tip cocaină pe labii, o voce de țîrcovnic în mausoleul patriarhiei. Pentru că, mi-amintesc negreșit o frază frumoasă din Borges, e ceva pentru care n-o să fim niciodată vaccinați: „Stevenson observă că există o virtute fără de care toate celelalte sînt inutile; această virtute este farmecul.”