Ce faci Lina? Lina! Mami, ce faci? Și abia atunci ajunse la ea întrebarea. Ca și cum mami era un nume de cod, sau un cuvânt convenție ca cel ales de hipnoterapeut cu scopul revenirii la starea de veghe. Mami era doar pentru situații extreme.
Ce făcea mami? Era în baie, în genunchi, pe gresia maro, cu o mână pe cordonul halatului de casă întins perfect până la mașina de spălat și cu cealaltă lovind ritmic bucata îngustă de material plușat cu partea de lemn a periei de curățat pantofii. Uimirea din ochii lui mari și apoși, ca ai personajelor din animeuri, i-a centrifugat sufletul în rotații de milioane pe secundă. Cum putea să-i explice că pocnea capse? Că la patru dimineața, în baie, în genunchi, în chiloți și tricou de dormit, pocnea capse pe cordonul alb cu buline gri al halatului de casă, folosind peria de curățat pantofii? Era exclus.
Și totuși, trebuia să țină cont de două chestiuni. Prima, că Ian era un copil bun și deștept. Să nu îl confrunte cu realitatea ar fi însemnat să îl desconsidere, fapt care ducea rapid la punctul doi – promisiunea pe care și-o făcuse, după ce luaseră decizia să păstreze sarcina, că nu avea să îl trateze niciodată folosind calea ușoară. Că nu îi va arunca în față semnele de interzis, drum închis – nu e bine, nu se cade, ești doar un copil, astea sunt treburi de adulți – care o răniseră atât de mult în copilărie și adolescență.
O salvă Pablo, care, apărut în pragul băii, dădu răspunsul corect și adevărat, pentru că fiindu-și unul altuia extensia propriei ființe, aveau acest drept. Lina pocnește capse. Uimirea din ochii lui Ian deveni revigorantă, vindecătoare. Cum adică pocnește capse?
Și-a adunat mințiile de printre mitologiile gresiei și i-a urmat pe băieți în living. Au intrat pe net să-i arate lui Ian rolele de capse, acele benzi de hârtie de un centimetru lățime, albe, cu puncte negre din pirită. Atunci, demult, pentru că pistolul rămânea mereu în vitrina librăriei, pocnea rolele cu pietre, pe bordura din fața blocului. A împins laptopul către marginea canapelei, s-a răsucit puțin și a îmbrățișat-o. Lina, te-a copleșit așa tare amintirea asta încât ai încercat să pocnești capse cu peria de pantofi? Băiatul ei bun și deștept.
Cu Ian adormit între ei, în crepusculul proaspetei dimineți, Pablo a prins-o de mână și i-a zis că e timpul. Că vremea justificărilor copilărești a trecut – gata cu biscuiții în șifonier, cu sandvișurile cu muștar în loc de unt de arahide, cu cheile uitate, cu toate lucrurile pierdute și doar unele regăsite mai apoi, te miri pe unde, prin casă.
I-a apărut brusc în minte imaginea panoului publicitar din fața terasei la care lucrase în vremea studenției: Universall, tot ce îți dorești. Mai ales după ploaie, în lumina reflectoarelor, reclama căpăta o tușă suprarealistă pe care o simțea direct în stomac. Tot suprarealistă era și nota de plată de acum. Sau corectarea unei erori de distribuire. Îi venea să vomite.
Și a fost gata. Au urmat controale. Diagnostice. Prima părere, a doua părere, a treia părere. Iar într-un final au ajuns fix acolo unde știau că vor ajunge – ca în călătoriile lor, când dădeau peste un loc familiar, dar în care nu puseseră piciorul niciodată. Demență precoce fronto-temporală sau boala Pick.
Lina, ce nume ciudat pentru o boală. Pic. Poc. Parcă ar pocni cineva capse. O să te faci bine, nu? De data asta nu simțea că îl trădează dacă nu îi spune toate detaliile. Deteriorare neurocognitivă ireversibilă, halucinații, tulburări de limbaj și vorbire, depresie, apatie, ahedonie, pierderea capacității de empatie, plus îngrozitorul declin al igienei personale.
S-a gândit că băiatul ei deștept va înțelege perfect adevărul următor. Mai ții minte ce spunea profesorul Cox despre expansiunea Universului? Imaginează-ți că toate planetele și stelele ar fi amintirile noastre, că eu aș pleca într-o călătorie în spațiu. Ca într-o delegație, dar nu la fabrica din Monterrey, ci pe o altă planetă. Una mică, poate chiar un asteroid, și îi zâmbi cu un subînțeles care, ignorat, se transformă în tristețe. Dacă se întâmplă vreo expansiune subită a Universului, îmi va fi imposibil să mai ajung la altă planetă. O să fim atât de departe unii de alții, încât… Dar Lina, o astfel de expansiune este improbabilă. Profesorul Cox spunea că s-ar putea întâmpla peste miliarde de ani, după ce soarele se va fi transformat într-o gigantă roșie și va fi înghițit totul în jurul lui. Nu acum. Nu sunt de acord. Nu te lăsăm singură în Univers, fără noi și fără nicio amintire.
Și a plecat. Lina sperase că vor povesti mai mult, că vor răsfoi albumele din bibliotecă și că își vor aduce aminte cum, în timp ce alți bebeluși adormeau pe cântecele de pe programul Baby TV, Ian adormea doar pe vocea profesorului Brian Cox.
Într-o dimineață, după aproape trei luni de la episodul cu Universul, Lina găsi pe noptiera de lângă pat un creuzet din sticlă cu logo-ul atelierului de robotică al lui Ian. Îl ridică și scoase la iveală un trandafir din metal, cu tulpina argintie și noduroasă. Corola îi era bogată, poate cu mai mult de cincizeci de petale, de un roșu magenta sinestezic. Doar câteva, cele din exterior, erau ușor deschise, iar celelalte stratificate, într-o lucrare desăvârșită.
Nu, nu era trandafir ci bujor, pentru că bujorii erau preferații ei. A zis wow și floarea s-a arcuit într-un foarte scurt spasm de lambada și i-a răspuns cu propria-i voce, doar că mai stridentă – wow. Ce-i asta? Ce-i asta? Hm. Hm. Apoi a văzut, pe micul stativ, un triunghi simbol. A apăsat. Mami, ăsta e cadoul meu pentru tine ca să nu fii singură pe planeta pe care vei merge. Și să nu-ți fie frică. Într-o zi floarea îți va vorbi de-adevăratelea. Deja lucrez la asta, plus la încă ceva: o soluție ca să pot ajunge la tine, în eventualitatea unei expansiuni subite a Universului. Pinky promise. Ian.
