Cine sunt eu? Mă uit în jurul meu și urlu. Nuuuu! Nu mă închiiiiiideți aiiiiiiici!

Salonul șapte are mereu ușa încuiată. Șchiopul are grijă, descuie ușa, o încuie la loc. Inima mea face lab-dab, lab-dab. Intră cel pe care Șchiopul îl strigă Pictorul, se uită la mine rânjind.

Am un păianjen pe mâna dreaptă. Încerc să îl dau la o parte. Încă o dată. De ce nu pleacă? Plea-că!

— Nu e niciun păianjen! Mă auzi? Nu. E. Niciun. Păianjen.

Șchiopul zice HAIDE, BĂĂĂ! Pisica mea albastră se aude vorbind din buzunar. Ea mereu se micșorează, atât cât să se ascundă în buzunarul de la pieptul pijamalei. Pornim. Aud deschizându-se și închizându-se uși. Îmi curge nasul. Mi-e teamă să mă șterg cu mâna asta. Ah, uite-l cum crește! Namila de păianjen îmi blochează privirea. Iar văd copaci. Apoi nu mai văd nimic, dar aud hârșâitul Șchiopului. E mereu cu ochii pe mine. Lui îi spun când am nevoie la baie și vine să descuie ușa.

În prima zi am vrut să-i explic, pe cât de clar posibil, că s-a produs o neînțelegere. Dar, imediat ce am avut cuvintele pe limbă, le-am tras înapoi, pentru că se amestecaseră. Le-am scuipat pe jos. Șchiopul s-a enervat și mi-a tras un pumn în cap. Nu în cap!

Ne oprim într-o cameră a aceleiași clădiri. O doamnă cu pălărie strânge un șervețel în mâinile împreunate și se uită cu speranță la un domn în halat alb. Amin. Și ne izbăvește de cel viclean. Și nu ne duce pe noi în ispită. Precum și noi iertăm greșiților noștri. Nu reușesc să îmi amintesc ce urmează.

— Și ne iartă nouă greșelile noastre. Mă auzi? De ce nu mă auzi?

Ce urmează? Hm? Încep să spun normal. Tatăl nostru care ești în ceruri. Criminalul ăla îmbrăcat în alb îi vorbește doamnei cu pălărie. Sunt mai mulți cu tulburări grave de genul acesta, doamnă, schizofrenie, diverse psihoze, chiar dacă vin din familii excelente, cu o educație și o cultură extraordinare, ei când scapă de acasă, își aruncă pastilele și fug la cerșit. Este o metodă de a se simți liberi și de a schimba radical destinul pe care îl au. În felul acesta, reneagă propriile identități, scapă de familii și de îndatoriri și trăiesc într-o lume… Domnule doctor, Matei al nostru era băiat bun, a terminat facultatea cu 10, dar accidentul de mașină!

Se fac că nu văd pisica albastră. De ce n-o vedeți? Doamna cu pălărie mă întreabă ceva, domnul înalt are lacrimi în ochi, dar nu vorbește cu mine. Pisica mă privește cu tristețe. Îi spun hai, Bludrim, înapoi în buzunar. Toți cei de față tresar. Mâna mă ia din nou și pornim. Alte uși se închid și se deschid. Picioarele îmi sunt ca de gumă. Cad. Mâna mă ridică. Mă doare. Căldura și mirosul mă fac să nu mai pot să respir și să vreau să vomit. Mâna mă aduce înapoi, în camera de unde plecasem. Șchiopul îmi întinde un castron. Dau din cap că nu. Degeaba. Stă cu mine până mănânc tot. Îi zic că vreau să merg la baie. Nu mă lasă, că am mai fost. Vomit în pat.

Amin. Și ne izbăvește de cel viclean.

Visez cum evadez. Mă plimb liber. Soarele strălucește puternic și îmi încălzește fața. La final, sunt aproape de Zidul Plângerii. Razele îmi mângâie pleoapele și lacrimile curg pe obraji. Trag cu disperare de cămașa de pe mine, dar nu se rupe. E visul meu. Să ajung în Ierusalim la Zidul Plângerii.

Când nu mai văd nimic în jur, o rog pe Bludrim să mă ajute. Ochii ei sticlesc în noapte. Îmi spune totul despre cei din salonul șapte.

— În patul de lângă geamul cu zăbrele e un băiat care și-a scos ochii cu furculița, spune pisica.

— De ce și-a scos ochii?

— I-a zis unul să-i dea ce are mai de valoare.

— Ăla care se lovește singur mai e aici?

— Da, s-a lovit de atâtea ori încât i s-au învinețit degetele. Sunt la fel de albastre ca blana mea.

— Mai zi-mi, să nu adorm. Mi-e frică.

Și pisica-mi zice că e un bărbat care cere o dată la trei minute să dea și el un telefon acasă, dar nu are casă. Mai e unul care și-a tăiat o bucată din pulpa piciorului și-a gătit-o. Ah, iar ăsta e Pictorul. Și pisica albastră se teme de el.

Matei visează din nou accidentul. Copacul a intrat în mașina lui. De atunci toți copacii i se arată încruntați.

Vine dimineața. Mințile sunt încețoșate și mâinile nu au stabilitatea pentru a menține lingura deasupra farfuriei. Pleosc. Cade. Imaginea se clatină. Capetele lor sunt mari și frunțile teșite. Pictorul iar se face că a luat pastilele. Șchiopul știe prea bine că nu le ia, dar are nevoie de el noaptea, când îl scoate afară din salon și merg amândoi în rezerva lui. Sufletele le atârnă pe-afară din pijamalele zdrențuroase. Cel care și-a scos ochii își alină durerile bălăngănindu-se. Ce rămâne din ochii goi? Cine șterge saliva care curge?

Cine vorbește? Și eu? Cine sunt eu? Se aude un telefon, Șchiopul descuie și încuie ușa. Pictorul se apropie de patul meu rânjind. Pisica albastră începe să țipe nu, nu, nu! Mâinile mari ale Pictorului sunt înfipte în gâtul meu, încerc să scap, dar niciun mușchi nu mi se mișcă. Se lasă cu toată greutatea pe mine, mă strânge atât de tare, se aud trunchiuri de copaci trosnind și ultimul lucru pe care îl văd e privirea tristă a pisicii albastre. Se face întuneric, apoi iar lumină. Soarele își lasă razele să cadă peste Zidul Plângerii.