Clasa a treia, trimestrul doi. E o iarnă din alea cum spune toată lumea că nu mai sunt: cu troiene, cu ger, cu galoșii cei mai groși, cu mănuși prinse pe după gât, cu fulare-burlan și helănci pe sub bluze de trening.

Sunt în clasă, în banca mea – prima de pe rândul de la perete. Aici m-a pus doamna Trofin din prima zi de clasa întâi fiindcă sunt mică de înălțime, din spate n-aș vedea de ceilalți copii. Dar și pentru că i-a zis mama că sunt mai delicată și deosebit de inteligentă. Iar copiii delicați și deosebit de inteligenți stau în prima bancă.

Azi am pe mine puloverul turcoaz, din lână groasă, cu guler înalt și răsfrânt. Tot degeaba, mi-a fost așa de frig pe drumul spre școală, că acum, deși am ajuns de jumătate de oră, abia simt cum mi se dezmorțesc degetele de la mâini, de la picioare, umerii încordați, obrajii pârjoliți de ninsoare. Îmi simt toată fața fierbinte. Mă gândesc că, dacă aș fi un lemn adus de afară, aș pocni încetișor. Așa se încălzesc portocalele, cu carnea lor ciudată, umejoară, când le desfaci cu grijă și desprinzi felie de felie de felie de felie de felie. Atât, cinci felii. Restul, pentru soră-ta, că portocalele nu cresc în copaci!

În spatele clasei sunt îngrămădite gecile, prea multe pentru cuierul mic – o stinghie de lemn nerindeluită, prinsă de perete pe orizontală, cu niște agățători înfipte în ea. Parcă iese abur din geci, nu s-or mai fi încălzit și ele între timp? E încă întuneric afară, așa e mereu la prima oră, că începem la 7.30. În bancă am înghesuit cu greu ghiozdanul burdușit. În partea dreaptă, puse de-a latul caietelor și deasupra acuarelelor mici, de la Fondul Plastic, am două sandviciuri cu brânză și margarină (aia bună, Hako, cu scris bleumarin pe cutia bej).

Scriu de zor și, când mă concentrez cel mai tare, scot un pic limba în colțul gurii. Îmi place mai ales să rotunjesc codițele g-urilor și pe ale f-urilor, simt un fel de bucurie zaharisită când îmi iese o literă perfectă, o buclă impecabilă. Îmi plac compunerile, sunt specialitatea mea, iau numai 10. Scriu și poezii, ca mama. Uneori chiar cu mama, e foarte frumos. Ea spală rufe, aplecată deasupra cădiței roz-prăfuit în care îmi făcea baie când eram mică, acum e pentru spălat cearșafuri; eu stau pe capacul închis al veceului, cu un carnețel în poală. Ea îmi zice un cuvânt, și ăla e titlul; eu trebuie să găsesc trei versuri care să-l descrie sau să se potrivească cu el. Se cheamă haiku.

Acum, însă, am de scris altceva. Am primit un bilețel de la Vlad, mă întreabă dacă vreau să fiu prietena lui. Trebuie să-i răspund, știu exact ce să-i zic. Întâi și-ntâi, mie nu-mi place de Vlad. E drăguț, dar are ochii căprui și e bâlbâit. Mie-mi place de Alex, prietenul lui, care face numai prostii, se ia de toate fetele drăguțe din clasă – de mine, nu –, are ochii albaștri și e foarte frumos. Nu, serios, chiar e foarte, foarte frumos.

Acum nu știu, dar în curând, când o să avem cu toții zece ani, Alex o s-o sărute cu forța pe Monica, în curtea școlii. Eu o să fiu geloasă, de ce nu mă ține pe mine de mâini tare de tot, de ce nu mă sărută pe mine cu forța? Peste încă niște ani, Alex o să fie cam buhăit, mediocru și cocalar. Vlad, în schimb, o să testeze raze de nu știu care la un mare institut și o să aibă un doctorat pe o chestie foarte științifică și prea complicată ca s-o pricep eu, cu mintea mea de om îndrăgostit de literatură. O să se îngrașe și el, o să aibă un început de chelie, dar o să fie la fel de simpatic, cumsecade și stângaci și la patruzeci de ani. O să mai vorbim uneori pe Facebook.

Acum, însă, e momentul cel mai important din toată viața mea. Știu exact cum să procedez. Numai că răspunsul meu, scris chiar pe peticul de hârtie primit de la el, ajunge la doamna. O dată, o dată trimit și eu un bilețel în timpul orelor, și atunci mă prinde!

Îl citește în fața tuturor și chiar nu înțeleg de ce trebuie să fie așa de rea, e prima oară când fac o prostie. Știe că sunt cuminte, chiar n-are de ce să mă ia peste picior cu „scrisorele de amor”, apoi să citească ce am scris, și pe tonul ăla.

Aud toți: Monica, Alex, Vlad. Mă întorc spre fundul clasei, unde stau băieții. Fața mi se înfierbântă și mai tare, cred c-o să ia foc. De la mine se răspândește vâlvătaia, se întinde, încep să se înroșească și ceilalți, nu-i mai văd bine, nu-i mai aud, parcă râde cineva, Monica zice ceva chiar lângă mine, doar e colega mea de bancă, aburul care iese din geci este acum roșu-cenușiu, e foarte cald, nu știu cum reușesc toți să respire, pentru mine e un calvar, cred că mi s-au topit sandviciurile în ghiozdan, cred că acuarelele curg în valuri, cred că nici zăpada de afară nu scapă de dogoarea rușinii mele.

Ăsta e cel mai cumplit lucru care i s-a întâmplat vreodată cuiva.

Dragă Vlad,
O să fiu prietena ta, dar trebuie să nu mai vorbești niciodată cu Alex.
Irina

 

Ioana Văcărescu

Ioana Văcărescu a tradus pentru prima oară o carte în anul 2007 și tot atunci a hotărât că nu există muncă mai frumoasă decât să ajute la sosirea pe lume a cărților. Este traducătoare și redactoare de carte, a coordonat două imprinturi pentru copii și speră ca într-o bună zi să aibă suficient timp încât să citească tot ce și-ar dori. Și să redacteze. Și să traducă. În afară de literatură, mai iubește pisicile, cafeaua și marea – în ordinea asta.

Culoarea cerului

Era una din ultimele noastre zile liniștite. Sigur, pe vremea aia nu aveam de unde să știu asta, viața noastră curgea așa cum era, nici bună, nici proastă. Alex nu plecase cu gemenele din oraș și nici nu avea încă un motiv să o facă, nici măcar în glumă nu se gândise...

La patron

E o pată mare, nu iese oricât bicarbonat ar turna. Nu că i-ar trece prin cap asta. Cu bucăţile-i mai nasol, nu ştiu cum să le strângă. Care-i diferenţa între trunchiul ăsta şi ălălalt? Între un picior, un deget sau un braţ, o vână de om şi una de copac? Mai puţină...

O umbră şi-un ecou

Aveam zece ani când a venit ordinul de evacuare. Mama ne-a îmbrăcat, ne-a luat și am plecat încolonați spre trenul de vite care urma să ne ducă de la Ungheni la București. Fiindcă eram speriați, ne-a spus că mergem la tata, mecanic de locomotivă mobilizat la punctul...

Doi derviși roșii

Era pe canapea, cu genunchii la piept şi capul sprijinit de ei. Am...

Lin Lin

Pe Lin Lin am cunoscut-o la Paris, în 2010, la vernisajul expoziției...

Nodul din gât e bunicul și broasca lui

La 6:30, în iulie, soarele insista să toarne lumină în cameră pe la...