Toată copilăria mi-a spus că, la ce deșteaptă sînt, învățătoare trebuie să mă fac, că doar văd și eu cîte cadouri primește o învățătoare de la părinți, că începe școala, că se termină școala, că e 1 martie, că e 8 martie, că e ziua ei, învățătoare, nu profesoară, că-nveți mai puțin, faci liceul și gata, nu trebuie să mergi la facultate. Sau asistentă medicală, ca să mă mărit cu un doctor. Ani de zile m-a dus la cinema, după film îmi lua înghețată de la tonetele din centru. O dată m-a dus la Zoo. La intrarea în pădure se înșirau tarabe cu mărgele de plastic, pălării și șepci de pînză, ochelari de soare, ceasuri de jucărie, toate minunățiile lumii. Iar pe o măsuță sclipea un morman de inele cu pietre de sticlă roșie, verde, galbenă, albastră, mov… Abia m-a luat de-acolo. Cînd ne-am întors acasă la ea, mi-a tăiat o felie mare de pîine, mi-a uns-o cu untură și mi-a dat și o roșie din care să mușc. Nu mai mîncasem niciodată ceva atît de bun. După care a scos din poșetă un pumn de inele cu pietre de toate culorile și mi le-a pus în față. ,,Şşşşşt!”, a făcut cînd am dat să întreb cum aşa? Tot atunci mi-a dat cadou și o plasă de plastic roz care se închidea cu niște capse albe, o plasă pe care era imprimată fotografia unei femei frumoase, îmbrăcată într-o rochie albă. Abia-și ținea poalele ridicate de un curent de aer și rîdea cu gura pînă la urechi. Așa rîdea și ea adesea, cu gura pînă la urechi. Așa avea și ea părul, ca o aură din bucle, doar că ale ei erau șaten, nu blonde. Așa avea și ea genele, lungi și arcuite, iar cînd vorbea cu un bărbat, cu cel care vindea bilete la Zoo, de pildă, își cobora genele ușor și-l convingea să ne lase să intrăm gratis, eu pentru că eram doar un copil, ea pentru că avea un picior mai subțire decît celălalt și-și ridica poalele fustei lungi ca să-l convingă. În plasa aia am cărat echipamentul de sport, de două ori pe săptămînă, ani la rînd. Ai mei o rugaseră să mă țină la ea după școală, pînă ajungeau ei acasă. Stătea pe o stradă paralelă cu strada noastră, într-o cameră închiriată, mică și cam întunecoasă. Bărbatul ei era mereu la muncă la ora prînzului. Îmi dădea să mănînc, îmi făceam lecțiile, îi povesteam și-mi povestea și ea vrute și nevrute. Apoi, cînd am trecut într-a cincea și mergeam la școală după-masa, treceam uneori seara pe la ea. Atunci era și bărbatul ei acasă și mă punea să-i arăt carnetul de note, să vadă și el că sînt atît de deșteaptă că o să mă fac învățătoare sau asistentă medicală. N-a lucrat în viața ei decît vreun an, vînzătoare la un chioșc cu haine pentru copii. Chioșcul era chiar în fața casei unde locuia și-l ținea deschis numai pînă pe la cinci după-masa, așa că puteam să trec în continuare pe la ea, cînd ieșeam de la școală. A reușit atunci să obțină cu chirie de la stat un apartament luminos într-o casă veche din centru, de fapt aveau o singură cameră, imensă, și o bucătărie spațioasă. A cumpărat mobilă masivă, cum nu avea nimeni dintre cei cunoscuți, în jumătatea stîngă a camerei a aranjat mobila de sufragerie, cu masă de 12 persoane, bibliotecă și vitrină pe care le-a umplut cu bibelouri, iar în dreapta a aranjat dormitorul, cu un pat imens cu baldachin, noptiere și masă de toaletă, cu oglindă și scaun. Toate astea au costat-o vreo doi ani de închisoare. Cînd a ieșit, imediat după ’89, nu mai avea genele lungi și arcuite, nu mai avea buclele ca o aură în jurul capului, iar dantura i se înnegrise, s-a spălat pe dinți cu săpun, rar avea acolo pastă de dinți, mi-a povestit. Bărbatul ei a așteptat-o în apartamentul luminos, ștergînd mobila de praf în fiecare zi. Se pensionase recent pe caz de boală. Era un om bun, nu mai era nimeni ca el de bun, cum se spunea, cum spunea ea însăși. După Revoluție, ea a-nceput să meargă în Turcia, cu autocarul. Aducea de acolo haine, lenjerie, aur, casetofoane pe care le distribuia apoi la dughenele apărute prin tot orașul. Mi-a adus și mie blugi și adidași-gheată cu căptușeală mov. O vizitam tot mai rar, apoi am plecat din oraș și n-am mai știut nimic de ea. După ce i-a murit bărbatul, m-am nimerit în oraș chiar cînd îi punea parastas de un an. M-am dus. Era îmbrăcată într-o rochie de dantelă neagră, lungă pînă-n pămînt. Cînd m-a văzut, m-a luat de mînă și m-a dus în fața unei icoane cu Maica Domnului, spunîndu-mi că e fermecată, că te urmărește cu privirea oriunde te-ai afla și m-a plimbat roată prin biserică spunîndu-mi întruna să mă uit la icoană, să văd cum ne urmărește Maica Domnului. Așa mă țintuia și ea cu privirea, la fiecare pas. Așa avea și ea ochii, încercănați și lipsiți de gene. Ieri am aflat că a murit singură în casa ei luminoasă, în care, mi s-a spus, nu mai avea absolut nimic din tot ce agonisise, în afară de patul mare cu baldachin, în care și-a dat duhul. A murit Marilyn Monroe, mi-a trecut prin cap. Ehei, ce-a mai murit!