— Astăzi la ora 12 va avea loc înmormântarea ta.

Preotul mă binecuvântează și pleacă grăbit să se ocupe de cele trebuincioase.

Am primit vestea senină, singura mea grijă e să mă încadrez în timp, însă mă liniștesc repede, este ora 10, am timp să mă pregătesc. Dar cum? Ce trebuie să fac? Întrebările încep să curgă prin mine. Nu le simt fierbinți, doar liniștit-tumultoase. De ce nu așteaptă să mor mai întâi de moarte bună? De când s-au schimbat rânduielile, așa se procedează cu tinerii cărora le-a sosit sorocul?

Așadar, astăzi la ora 12 voi participa la înmormântarea mea. Intuiesc faptul că se așteaptă de la mine să fiu pasivă, deci voi sta întinsă în sicriu, cu mâinile pe piept și voi asculta slujba. Voi fi foarte atentă, orice ar fi, este o mare șansă să poți asculta propriul prohod. Pentru că preotul mă cunoaște bine, îndrăznesc să sper că va fi unul personal. Nimic mai neplăcut decât predicile la care simți că lipsește credibilitatea – o parte din greutatea cuvintelor dispare.

După aceea mă vor îngropa.

Ajunsă în acest punct cu gândurile, simt primele zvâcniri de împotrivire. Locul va fi foarte strâmt, probabil cu aer aproape deloc. Sunt foarte sensibilă la lipsa de aer, mi se face rău și dacă e încărcat. Pe de altă parte, zăcând deja, nu voi avea cum să cad din picioare, deci nu prea contează dacă mi se face rău.

Scopul este să mor cât mai repede. Îmi va fi cu siguranță sete, iar aerul prost mă va ameți. Dar am 35 de ani și toate semnele vitale. Inima îmi bate nebunește, ar fi bine să fac câteva exerciții de respirație, altfel îmi va fi mai greu. Simt sângele cum curge prin vene și îmi încălzește mâinile, obrajii, tâmplele îmi palpită.

Am primul impuls de revoltă. De ce nu așteaptă să mor, ca să mă îngroape? Până acum așa se proceda. Mă duc să vorbesc cu soțul meu, pe care îl simt că se mișcă, febril dar foarte ușor, prin casă. Oare cum a primit el vestea? Suntem foarte apropiați, obișnuim să vorbim despre orice, ar trebui discutat și acest aspect. Îmi răspunde, șoptit dar oarecum grăbit, nicidecum satisfăcător.

— Draga mea, nu-ți face nicio grijă. Totul va fi foarte bine.

Părinții mei au aceeași atitudine. Înțeleg. Sunt deja în priveghi, au multe lucruri de organizat, trebuie anunțați apropiații, rânduiți colacii, prosoapele și lumânările. Mă ignoră complet. Singura diferență este că nu zac în sicriu ci bântui prin casă. Îmi spun cu delicatețe că se ocupă ei de tot, eu trebuie doar să mă pregătesc.

— Dar copiii? Cum rămâne cu copiii?

— Totul este aranjat. Sunt la grădiniță.

Eu i-am dus dimineață, ca în fiecare zi. Până la ora 16 totul va fi gata. Bine că am mâncare gătită și pentru mâine, după înmormântare vor fi cu toții obosiți. Unde e mama? A murit. Dar eu încă trăiesc. Oare nu mă pot scula din sicriu, să le spun tuturor că mă simt foarte vie, că aș dori mult să așteptăm cu înmormântarea până când chiar mor, indiferent dacă acest lucru va fi zilele următoare, după cum mi s-a spus, sau anii următori, după cum aș fi tentată să cred?

Oare voi părăsi casa în coșciug? Nu cred, deoarece locuiesc la bloc, la etajul al treilea. Probabil mă voi așeza în sicriu în fața blocului. Mă vor pune cu destulă ușurință în mașina mortuară, alături de multe coroane de brad cu garoafe. Sper să fie naturale. Dar de ce? Nu mai contează nici ce flori primesc, nici ce scrie pe panglici. Un ultim omagiu? Cu tristețe și dragoste? Știu doar că aceste coroane vor apăsa și mai greu peste sicriu, îmi vor împuțina și mai mult aerul. Dacă aș putea muri repede, aș fi mult mai liniștită, chiar bucuroasă.

Așadar, mi s-a cerut să mă pregătesc. Fac un ultim duș, lung și fierbinte. Ies din baie înfășurată în prosop, cu pielea dogorind, eman căldură, viață. Oare de ce m-au anunțat că trebuie să mor? Încerc să mă concentrez la ce am de făcut. În definitiv, nu vreau să-mi pun soțul într-o situație delicată, să-i fie rușine cu mine, la propria-mi înmormântare. Stau în fața dulapului, deconcertată. Cu ce să mă îmbrac? Cu ceva sobru: pantaloni cu dungă, cămașă albă. Deja transpir de la fierbințeala dușului, cred că pantalonii din fibră artificială îmi vor fi incomozi, mai bine îmi iau blugii. Oricum voi fi acoperită până la piept, n-o să vadă nimeni.

Dezavantajul mare va fi atunci când voi urina. Cu siguranță se va întâmpla asta, cel puțin o dată. Pe urmă, probabil mai puțin. Blugii se vor usca greu pe mine și vor mirosi urât. Sper că nu va fi cazul să fac și treaba mare. Dacă nu mănânc nimic înainte de înmormântare, poate scap măcar de grija asta.

Oare cum va fi după? Voi putea auzi de sub pământ ceea ce se petrece deasupra? Vor vorbi cu mine? Presupun că nu. Pentru ei voi fi moartă și îngropată, nu cred că vor da atenție detaliului că nu sunt încă moartă de facto. E doar o chestiune de timp. Probabil se vor consola reciproc, ca și când nu i-aș putea auzi. Ce-ar mai avea să-mi spună? Ce-aș mai putea să le zic?

Mi-ar face plăcere ca, odată ajunsă ceremonia în punctul în care defunctul își cere iertare de la apropiați și își ia adio de la ei, să îmi permită chiar mie să fac lucrul acesta. Aș ști cel mai bine pentru ce greșeli să îi rog să mă ierte, cum să-mi iau rămas bun de la fiecare. Cred că nu va fi așa, se dorește o înmormântare liniștită, decentă. Ar trebui să fiu în stare să le-o ofer.

M-am hotărât. Îmi voi lua blugii de firmă, comozi, care îmi stau atât de bine și o bluziță gri de mătase, festivă, foarte plăcută la atingere. Pregătirile se apropie de sfârșit. Reușesc să mă îmbrac, sunt liniștită, chiar dacă nu împăcată. Cumva tot mai sper să pot lua cuvântul și, poate, să mă întorc acasă. Am încă atâta viață în mine! Atâta dragoste! Încerc să mă comport cu cei din jur ca și cum aș fi murit deja, văd că asta îi destinde, îi ajută să finalizeze pregătirile.

Sună cineva la interfon. Este preotul. Îl aud cum urcă fiecare etaj. Nu se grăbește, gâfâie. Intră, dă mâna cu toți, condoleanțe familiei.

— Gata?

Se îndreaptă spre mine. Îmi citește pe față întrebările, nedumerirea, nehotărârea. Mă liniștește cu un zâmbet.

Pornim.

 

Anca Popa
Eduprenor, jurnalistă, specialistă în comunicare, scrie și publică pe diverse platforme (Republica.ro, Hotnews.ro, Ficțiuni Reale).
Este în continuă căutare de oameni și de locuri cu povești adevărate. Așa s-a născut proiectul Povești ascunse printre noi, despre oameni foarte puțin cunoscuți, care fac din convingere lucruri extraordinare. 
A făcut cursuri de scriere creativă cu Florin Iaru, Marin Mălaicu-Hondrari, Iulian Tănase, Lavinia Braniște și visează să scrie o serie de aventuri istorice pentru adolescenți. Face totul cu timp și cu tihnă: călătorii, jurnalism narativ, ture pe munte.
Informații despre proiectele legate de scris și despre activitatea profesională găsiți pe www.ancapopa.ro.

Bocitorul

În sat îl numeau Bocitorul. Singurul om despre care nu se încumeta nimeni să spună un cuvânt de rău. Fiecare știa că, mai devreme sau mai târziu, nevoia îl va face să-i bată la fereastră. Orice bătrân poruncea „La înmormântarea mea să chemați Bocitorul. Încolo, faceți...

Blestemul

Niciun copil nu se mai născuse în ultima vreme în satul de pe malul Dunării. Doar câinii ce mai dădeau din coadă a viață, pe ulițele cu bălți din care, odată intrat, nu știai dacă ieși. Mai bine vezi de le ocolești, mamă, îmi zicea gazda mea, tușa Petra, că nu par ele...

Trei valize

Sunt trei la fel. Trei valize. Aceeași culoare, același model. Una pentru tata, una pentru mama, una pentru mine. Stăm pe niște scaune de plastic gri, cu spatele la geamurile mari, în dosul cărora întunericul se subțiază, anunțând o nouă zi. Am ajuns mult prea...

Autostrada Soarelui

Era 22:35. Andrei își ținea perna în brațe. Fața îi era roșie ca a...

Cunoașterea evenimentelor

O singură preocupare mi-a rămas: să găsesc mecanismul care mă aduce...

Pe deal

— Diii!...Diii!... strigă fetița, iar bărbatul începu să alerge,...