Dacă este să urăsc vreun cuvânt în viață este cuvântul „campanie”. Îl știu de la taică-miu, care la rândul lui îl știa de la bunică-miu. Campanie. Poate pentru alții înseamnă multe lucruri, dar pentru noi a însemnat dintotdeauna un singur lucru. Campania agricolă. De primăvara devreme, până toamna târziu. Opt, nouă, poate zece luni în care Dumnezeu ne-a uitat pe câmp. Ai mei au stat atât de mult pe câmp, de mă și mir că am mai apărut. Eu stau de atât de mult pe câmp încât pare că nu o să mai urmeze nimeni după mine.

Dacă cineva ar întreba de câți oameni e nevoie să îngrijești două mii de hectare, probabil doar eu și Rama am ști să răspundem.
Rama e omul care mă înțelege cel mai bine. Ar fi și culmea să nu mă înțeleagă. Opt, nouă, zece luni suntem doar noi și zeci de utilaje agricole care ne așteaptă să le setăm, să le ghidăm, să le dăm de muncă. În astea opt, nouă, zece luni, dacă nu s-ar strica lucrurile prin jur, probabil nici nu ne-am vorbi. Facem treaba asta de atâta timp, încât ne-am spus tot. Eu totul despre familia mea, iar el totul despre familia pe care a lăsat-o în urmă în Nepal.

Când îl văd că oftează, îl întreb cât de rău e. Cât de rău e dorul. Îmi spune să nu-mi bat capul. A venit în România imediat după pandemia de coronavirus. Au trecut mai bine de douăzeci de ani, și tot atâția ani avea și el pe atunci. Acum vorbește română la fel de bine ca mine, sau eu vorbesc la fel de prost ca el. Rama e și el singur, dar nu știu dacă mă apreciază pe cât de mult îl apreciez eu.

Pe câmp sunt doar eu cu Rama și dacă am fi onești, probabil s-ar putea debarasa și de noi. Un computer ne-ar ține locul cu plăcere, sau cine știe ce sentimente pot avea drăcoveniile astea prin circuite?

Pe câmp, cât e soare e și muncă, dar acum avem de muncă și când plouă. Stăm și citim date, stăm și ne asigurăm că programul nostru AI lucrează în parametri normali. Ultimul lucru de care avem nevoie este ca un tractor să o ia razna la șaizeci de kilometri depărtare. Mai stăm să reparăm utilajele, iar aici Rama arată cât este de priceput. Dar dacă am fi onești, probabil ar fi mai productiv să aducă un tractor nou.

Când se termină o campanie, plecăm. Sunt patru orașe pe o rază de o sută cinzeci de kilometri, dar plecăm doar când campania ia sfârșit. Cele două, trei sau patru luni nici nu vrem să auzim unul de altul. Când ne întoarcem la rulotele și hangarul nostru nu ne povestim nimic. Ne apucăm în liniște de treabă.
Începutul unei campanii este partea cea mai grea. Trebuie să facem curat și de obicei încă e frig afară. Marea insulă a Brăilei este un ținut neprimitor pentru noi, dar cu puterea obișnuinței reușim să trecem prin tot calvarul, întocmai ca un plug autonom ce răzbate prin pământul secetos.

La începutul unei campanii, primim un plan pe care trebuie să-l urmăm. În fiecare an, locul recoltelor se schimbă. Unde acum un an a fost grâu, acum e rapiță, unde a fost porumb e ovăz și tot așa. Inginerii agricoli au planurile lor și sunt singurii oameni pe care-i mai vedem pe câmp cu noi. O dată la trei luni vin să culeagă probe de sol și de cultură. Rama îi conduce peste tot. Lui îi place compania altor oameni. Parcă țin minte că și mie îmi plăcea cândva.

Nu mai am pe nimeni și nu mai am pe nimeni de ceva timp. Într-un final m-am obișnuit să fiu doar eu, muncind pe câmp. Rama nu-mi mai spune nimic, dar știu că suferă. Acum ceva ani vorbea cu mine. Mi-a spus că a venit în România cu gândul să-și aducă și familia. Mai repede a pierdut contactul cu ei, decât să poată obține un permis de ședere. Acum are cetățenie, dar totodată e și singurul lucru pe care-l mai are. Ba nu, mai are și utilajele astea și destul de mulți bani să se retragă oriunde ar vrea el, chiar și în Nepal. Dar nici eu nu plec nicăieri, așa că poate are și el motivele lui.

Știu atât de multe despre sectorul agricol încât aș putea să-mi deschid propria firmă, să-mi cumpăr pământ și să angajez unul sau doi oameni să stea pe câmp cu utilajele. Pe la începuturi, aveam planul ăsta cu Rama. Nici nu mai știu când l-am abandonat sau dacă l-am abandonat. Pur și simplu am uitat să vorbim de el. Acum îmi este și rușine să-l pomenesc, parcă aș risca însăși balanța Universului dacă ne-am trezi din amorțire. Niște cuvinte care mi se opresc undeva în spatele capului, înfășurate bine de rușine. Sau o fi altceva? Câteodată obosesc să alerg și prin mintea mea și am impresia că este și cazul prietenului meu.

Aș minți dacă nu aș spune că am și zile bune. Zile lungi de vară, când la șase dimineața soarele strălucește mai frumos ca niciodată și când apune aprinde cerul. Și am și zile rele. Zile nememorabile, banale și anxioase, lungi și fără somn, zile care mă bântuie până la disperare și puțin mai departe. Dar trec și astea.

Am învățat să fiu un prieten bun pentru mine, un prieten mai bun ca Rama. Rama are și el zilele lui proaste, dar le ține pentru el. Și eu fac la fel, dar este bine că avem de muncă. În jur omenirea trece printr-o recesiune și mulți își fac griji în privința zilei de mâine. Le-aș spune doar să nu-și facă nicio grijă pentru că o să le punem ceva pe masă.