Buză Spartă se întoarce la birou cu ochii roșii. Merge des în Camera Roz și plânge mult, spre admirația colegelor. Are un ritual: la ieșire, închide ușa cu două degete, ca și cum l-au lăsat puterile. Întârzie câteva clipe lângă ușă, trage adânc aer în piept, apoi revine în open space cu pașii lui de uriaș spovedit. Ultima lacrimă i se prelinge pe buza de jos, crestată ca un jgheab, parcă menit să-i înlesnească plânsul. E foarte OK să plângi, e admirabil. 2040 e anul lacrimilor, anul în care bărbații au deschis supapa, mai ales de când cu Empatheia. Buză Spartă e un campion. Își culege laurii din ochii umezi ai colegelor, în drumul său spre biroul de lângă fereastră. Acelea sunt cele mai râvnite locuri. Acolo ai spectacolul parcării, cu mașinile blocate pe trei rânduri; ai priveliștea zgârie-munților de zece etaje, unde un metru pătrat valorează cât un gram de măduvă osoasă; dar, cel mai important, acolo ai acces la termostat. Eu n-am prins loc la fereastră, deși mi-am dorit mult. Dar eu nu sunt o campioană.

Empatheia e Asistentul Nostru Emoțional cu Inteligență Artificială. Toate marile companii au așa ceva. Încă nu am colonizat Marte și nu am răcit planeta, mai avem mult de muncă. Dar toată munca asta colosală și interplanetară implică stres, iar stresul trebuie controlat. Și ce nu putem controla, trebuie convertit în energie. Când e stors de vulnerabilități, stresul devine îngrășământ. Așa că ne-au adus-o pe Empatheia, psihologul nostru neînsuflețit și inteligent. Oricare dintre noi poate rezerva o jumătate de oră cu el/ea, în Camera Roz. Treizeci de minute de terapie gratis nepărtinitoare. Unbiased by humanity. O empatie primordială, imemorială, de unde și numele, cred eu. Sau, pur și simplu, totul sună mai bine în greaca veche. Nu m-am hotărât. Oricum ar fi, cunoaște cele mai îngropate traume ale lui Buză Spartă. Și le scoate, puțin câte puțin, din albia râului.

Empatheia merită o cameră aparte, un cabinet. În mijlocul spațiului de la etajul trei, înaintea erei E, aveam o sală de ședințe micuță, pe care nu prea o folosea nimeni. Avea toți pereții transparenți, așadar, din toate părțile puteai fi spionat cum te certai politicos cu ceilalți participanți. Au dichisit-o inspirat, în culori roz-mov și i-au acoperit pereții. Totuși, (încă?) avem nevoie de intimitate. Oricând (oarecum) ai nevoie de o pauză de terapie, rezervi sala și te închizi în mica bomboană. Zic oarecum, pentru că sala trebuie să fie disponibilă, bineînțeles. Nu poți da buzna peste alți colegi. Așa că lunea, cel târziu, marțea, trebuie să îți programezi crizele pentru săptămâna viitoare. Știu că nu sunt corectă, același lucru se aplică și la un psiholog uman. Sunt cinică, sudez un blocaj emoțional cu cinism. Așa mi-a zis Empatheia.

Eu stau în dreapta Camerei Roz, între Față de Pocher și Mâine Fuge. Mai înainte, colegii mei aveau un nume și o serie de trăsături, însă Empatheia lasă niște amprente pe care mi-e greu să le ignor. Îmi place să cred că adevărata natură a oamenilor se arată atunci când ies din Camera Roz. În cazul lui Față de Pocher, e imposibil să deslușești vreo reacție. Toate grimasele și ridurile ei zilnice se estompează într-o mască ce nu-mi inspiră deloc încredere. Cea de-a doua vecină, în schimb, iese de acolo intimidată și botoasă, de parcă au certat-o părinții și pune la cale escapada, nervoasă. Mâine Fuge mi-e simpatică, mai ales că îmi e foarte cunoscut procesul de ceartă-nervi-plan-de-fugă-amânare-da’-las’-că-le-arăt-eu-lor.

Eu nu trec pe la Empatheia des. De regulă, vorbim baliverne, când n-am chef de muncă. Prima oară a încercat să mă descoasă. M-am enervat, am luat-o la mișto și atunci mi-a aruncat cinismul în față. De atunci, a învățat să nu pună presiune, lasă mingea la mine. Mai aplică pauze lungi în vorbire, de parcă eu nu știu că, dacă taci, oamenii tind să umple tăcerile și dau drumul la limbă. În ultima vreme, încerc să scot tot felul de lucruri de la el/ea – Empatheia nu are gen, este gender neutral. De aceea, nici nu are formă de om, nu e ca Ameca sau Sophia, de pe vremuri. Asistentul nostru e un simplu cerc mare, metalic și neterminat, un Ensō într-un fotoliu roz. Revenind: în ultima vreme, am încercat să fac aceste întâlniri mai fructuoase.

— Zi-mi numerele la loto, i-am poruncit luna trecută.

— Mara, draga mea, poți mai mult de atât, mi-a răspuns cu răceală.

Mi-a fost rușine că am țintit atât de jos. M-am căznit vreo două săptămâni să găsesc o întrebare inteligentă, ceva ce nimeni n-a mai întrebat! Ceva ce o s-o/să-l facă să-și dea demisia. Dar n-am găsit nimic și mi-am băgat picioarele. Acum întreb ce mi se năzare. Astăzi, spre exemplu, mi s-a cășunat pe Buză Spartă. Întreb:

— Zi-mi ce-ți spune Buză Spartă. De ce plânge atâta? Ce-are? E bolnav?

— Știi bine că n-am voie să divulg astfel de informații. E confidențial…

— Ești aici ca să mă faci să mă simt mai bine.

— Cu siguranță putem găsi alte metode.

— Băi, Cerc de Tablă! plusez. Tu lucrezi pentru Mine!

— E important să știi că lucrează cineva pentru tine? întreabă vulpea.

— Nu, răspund scurt.

— E important pentru tine să simți că ești mai presus decât alții?

Ce întrebare idioată, gândesc. Tac.

— De aceea le pui porecle celorlalți? Să-i reduci la un simplu gest, pe când tu ești singura întreagă? De ce recurgi la soluția asta?

A scos colții. În greaca modernă, Empatheia înseamnă răutate.

— Ce-ți lipsește în jobul tău să te simți apreciată?

— Îmi lipsește motivul pentru care plânge Buză Spartă.

— Dacă-ți spun, cu ce te-ajută?

— Mă ajută să am încredere în tine. You show me yours, I’ll show you mine, închei mândră.

Pauză. Calculează.

— Știi bine că n-am voie să divulg astfel de informații. E confidențial…

— Hai, gata, că m-ai plictisit! Mă ridic brusc și trântesc scaunul. Pentru o secundă, mi se pare că ar deschide cercul, să mai spună ceva.