Aș fi vrut să-i zic să intre, dar n-am mai apucat pentru că pașii ei au luat-o înaintea gurii mele, înaintea timpului, înaintea omului care ar mai fi avut nevoie de câteva mâini ca să se descurce cu propriile catrafuse. Am clipit și era deja în fața mea, pe fotoliu. Păstrez canapeaua pentru mine; așa am grijă că ocup spațiul fizic din relația noastră. Pe celălalt îl las pacienților mei.
— Băi, cel mai tare mă scoate din minți gustul cafelei. Zici că-i făcută cu apă în care cineva a fiert șosete. Știu că nu mai e sustenabil deloc să bei specialty coffee, că avem capsulele astea acum, din care cresc copaci și draci, da’ mi-e super dor de o cafea bună.
— Bună ziua și ție. Ce încerci să mai eviți azi vorbind despre … cafea?
A zâmbit ca un îngeraș prins în timp ce dezerta către iad. E genul ăla care vorbește aproape toată ora despre banalități, pentru ca la final să-mi dea K.O la creier. Azi nu, azi facem invers.
— Vezi, d-asta îmi place mie de tine, ești așa, fără bullshit, intri direct în subiect.
Se alintă un pic cam prea mult pentru cât chef mai am.
— Da, dar asta și pentru că ai o oră la dispoziție și-s creditele tale alea care ajung în contul meu. Ne știm deja de ceva vreme, deci mă prind că vrei să fugi de ce te-a adus aici live, că de obicei facem online. Da’ azi ești aici. Deci, ia zi, de ce ești aici?
— Nu mai pot să lucrez pentru ăștia. Inițial am crezut că-i un dream job, da’ simt că mor pe dinăuntru în fiecare zi. Mă trezesc, beau cafeaua asta de tot căcatu’, mă așez la laptop și aștept să-mi vină comenzile. Și fiecare comandă mă face să vomit un pic în gură.
E despre muncă. Din nou.
— Chiar așa? Chiar fiecare?
— Da. Am crezut c-o să fie fun, c-o să înțeleg mai bine oamenii, c-o să știu cine sunt dincolo de ceea ce par, dar mi se pare că pe măsură ce primesc mai multe comenzi, nu fac decât să-mi pierd și ultima fărâmă de faith in humanity.
Dramaaaaaa queeeeeeeeeeen.
— Păi de ce? Cu ce așteptări ai acceptat jobu’ ăsta? Oare nu te-ai dezamăgit și singură un pic?
— Sinceră să fiu, mă gândeam că n-o să fie atât de mult de muncă. Mă gândeam că tot AI-ul ăsta o să-i facă pe oameni să fie mai umani, mai blânzi, mai buni și c-o s-o frec mai toată ziua. Deci da, să zic că ai dreptate. Însă n-am ales eu jobul ăsta, deci cine pe cine a dezamăgit dacă n-a fost alegerea mea?
OK, hai că devine interesant.
— Ai ales să fii repartizată automat, de softul Ministerului, nu?
— Da, pentru că nu știam exact ce-mi place și m-am gândit că toate testele lor vocaționale n-au cum să greșească. Adică na, am zis că sigur știu ei mai bine și suna și destul de altfel jobu’ ăsta, părea destul de chill, iar mie-mi plăcea să scriu. Cât de greu să fie să fii junior feedback analyst și să editezi niște texte și să le faci să sune mai drăguț?
— Asta tu să-mi zici. Că acum nu pare că ar fi deloc atât de simplu pe cât ai crezut, deci…
— Fuckin’ shit, e mega greu. Când crezi că le-ai auzit pe toate, pac, te mai lovește câte un mesaj d-ăla de-ți dă fatality. Adică uneori mă uit la textul ăla pe care-l am în fața ochilor și mă-ntreb sincer cum e omu’ ăla acasă. Cum se poartă cu familia lui. Așa vorbește cu copiii lui? Ăștia care primesc mailuri de la el le primesc rescrise de mine, dar acasă, când îl enervează ăia mici, oare le vorbește așa cum scrie? Le spune că sunt niște cretini incapabili să ducă un gând la bun sfârșit? Sau că sunt mai lenți decât statul în loc?
Îh, răuț.
— Știi și tu că toți avem mai multe ipostaze. Am mai vorbit despre asta. E posibil ca munca să fie locul în care oamenii de genu’ ăsta își manifestă autoritatea, iar acasă să împerecheze șosete și să le spună povești cu zâne copiilor.
— Nu știu, chiar nu știu. Le cumințesc cuvintele pentru ceilalți, dar se-nfig în mine. Văd cum dau feedback celorlalți și nu-mi place ce văd și nu mai vreau să cred că acolo, în interiorul opac al inimii, oamenii-s așa.
— Cum ai spune că sunt?
— Băi, cam shitty, n-am ce zice. Cu cât e mai lung job title-ul, cu-atât e mai tăios omu’ când dă feedback. Și mă tot gândesc la colaboratorii lui. Ăia știu că și-a trecut feedbackul prin ©FEEDBA_ ca să nu mai sune așa? Au idee că vorbesc cu mine, nu cu el? Știu ei că e un om acolo de la care învață AI-ul până când va reuși să automatizeze bunul simț? Probabil că nu. Se mint toți între ei pe mailuri și Slackuri și-apoi se-ntâlnesc online și-și zâmbesc de parcă-s rude.
— Știi deja ce ai de făcut, nu? Ai venit pentru confirmare.
— Da, știu. Ar trebui să
— .. fără trebuie, o întrerup eu știind că mă va ignora.
— .. să mă gândesc mai mult la ce vreau eu să fac, pentru că asta sigur nu mai vreau să fac. Scot colții feedbackului.
— Foarte plastic. Cel mai mult îmi plac clienții când mă invită să asist la procesul prin care își dau răspunsuri singuri. Ne vedem și marțea viitoare?
Dă din cap că da.
— Vii aici sau facem online?
— Nu știu. Vedem.
Pleacă cu 20 de minute înainte de final, închide ușa lent, spațiul creat de absența ei se umple cu resturile umanității noastre, iar eu mă uit la cerul roz care intră pe fereastră și mă-ntreb dacă nu cumva inimile noastre s-au născut deja cu mult prea obosite.