Prima dată când Emily purtase verighetă, inelul radia energie – iubire sau ritualul iubirii, dovadă fiind nunta gălăgioasă organizată la bordul unui vas, o ditamai petrecerea pe apă, în ciuda bătăilor de cap cu rudele, foștii și prietenii. După câțiva ani renunțase să mai poarte inelul, îl pusese bine în sertarul pentru lenjerie, într-o cutiuță. Într-o bună zi, energia iubirii secase pur și simplu, se evaporase, iar verigheta începuse să atârne ca balastul. Așa că Emily o scosese de pe deget.

Nimeni nu păruse să observe. Spre uimirea ei. Emily și-a zis că poate transmite ea energia Femeii Căsătorite, ca un parfum exagerat de floral, după care și-a adus aminte că nimeni nu flirtase cu ea nici înainte să se mărite. Poate că nu era acel tip de femeie, așa că de ce să se fi schimbat lucrurile? Prea hotărâtă, prea deșteaptă, privind în ochi prea direct pentru majoritatea bărbaților – în afară de Ralph, care apăruse pur și simplu, fără să flirteze ostentativ, ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna, mergând în pas cu ea pe Main Street, unde ea venise cu treburi. Acum trebuia să ia chifle de la brutărie și niște feta de la un magazin grecesc de pe o străduță laterală.

Lui Ralph îi plăcea să-și poarte verigheta. Chiar și așa, femeile îl abordau cu replici răsuflate, cum se tot uită ele la degetele lui, ce fine și ce pricepute par. Dar el o iubea pe Emily și ținea ca lumea să știe asta, așa zicea. Bine, și eu te iubesc, se gândea Emily. Îi dădea dreptate – era mai bine ca el să poarte verigheta.

Era evident că Ralph nu-și dădea seama cât e de arătos. Poate chiar prea arătos pentru gusturile lui Emily. De-a lungul anilor, alte femei simțiseră uneori nevoia s-o deteste, ca să poată tânji după Ralph fără să se împovăreze cu vreun dram de empatie față de soția lui. Dar lui Emily nu-i păsa. Nu-i plăcea să fie soție – nu-i plăcea eticheta, nici felul în care personalitatea ei se dizolva într-a lui sau felul în care preferau s-o definească alții și nici că uneori primea corespondență pe numele unei persoane pe care n-o cunoștea, deși era ea.

Doamna Ralph Scotch. Niciunul dintre aceste trei nume nu suna convingător. O băgau în sperieți – așa că arunca astfel de plicuri fără să le deschidă, ceea ce le cauzase unele probleme cu rudele și câteva companii de carduri de credit. Dar Emily ținea să demonstreze un lucru. Lucrul fiind pur și simplu că e încă stăpână pe viața ei, mersi.

Astăzi, Emily merge pe Main Street, aceeași stradă din urmă cu mulți ani. Are treburi de rezolvat și întâlnește oameni pe care i-a tot întâlnit în toți anii ăștia, doar că-s mai bătrâni. Cerul albastru intens și frunzele toamnei îmbătate de culoare, e noiembrie și e în tricou și toată lumea, inclusiv ea, schimbă priviri bucuroase. Această vreme frumoasă neașteptată a pus telefoanele în buzunarele de la spate, a lăsat computerele acasă, cu emailurile pe jumătate scrise, amintindu-le oamenilor cum e să se plimbe de dragul plimbării. Emily cântărește vitrina magazinului cu tricouri ciudate, cântărește dacă să-l cumpere pe cel cu caracatița pe piept. Dar n-are chef să intre în spațiul întunecos, așa că-și face o notiță în minte să revină în altă zi și o ia spre râu.

Emily îl observă pe Ralph în fața ei. Cel puțin i se pare că el e. Merge în pas de plimbare, zâmbitor, privind lumea, chiar dacă el e mereu grăbit oriunde se duce. Ar vrea să-i atragă atenția, dar el ia distanță, e atât de departe încât ea își dă seama că nu-l poate prinde din urmă și nu suportă să strige.

O femeie – să fie cineva cu care făcuse cunoștință recent, la o petrecere a Randolphilor? – iese fuga dintr-un magazin și-l ia de braț pe Ralph. El tresare, apoi se oprește și o îmbrățișează. Emily se oprește brusc. Cei doi își zâmbesc – surâsul le arcuiește buzele. El o place; ea îl place. Prieteni. Emily știe asta. Ralph nu e genul ăla de bărbat.

Prietenii merg acum grăbiți, cu pași mari, ca să-și continue conversația în timp ce Ralph se duce unde are treabă. Ralph se îndreaptă spre viitorul lui, nu e blocat în nostalgie ca Emily. Îl privește pe Ralph cum merge alături de femeia asta care i se pare cunoscută. Poate de la concertul de săptămâna trecută de la Union Hall? Și e ca și cum Emily s-ar vedea pe sine la prima ei întâlnire cu Ralph. Relaxarea cu care se mișcă prin lume.

Știe că între ei doi nu mai e așa. Dificilă și complicată, îl umple de emoții ilogice, care se bat cap în cap. Emily știe asta. O știe și el. De la o vreme se pomenesc mergând împreună pe trotuar, unul lângă altul, fără să vorbească. Nu pentru c-ar fierbe de mânie. Pur și simplu nu vorbesc, pentru că tăcerea poate fi incomparabil mai ușoară. Dar acum Ralph vorbește, sporovăiește degajat cu femeia asta, iar Emily ar vrea să fie în locul ei. Dar nu e.
Dispar după colț și Emily simte un val de ușurare că nu trebuie să lupte cu un sentiment pe care nu-l poate descrie. Se întoarce la singurătatea ei. Merge pe strada asta familiară. Librăria, poșta, centrul de copiere, bufetul. Magazinul cu articole la mâna a doua, prăvălia din colț, benzinăria. Trece agale pe lângă ele, fiecare numărându-i secundele vieții ca un metronom. Cu mâinile goale și libere, fără mănuși sau mitene în noiembrie, doar cu târguielile atârnându-i pe umăr într-o sacoșă de pânză. Cu lumea întinzându-i-se în față. Ar vrea să se întâlnească întâmplător cu un prieten vechi, cineva căruia să-i poată spune tot. Dar acum, aici, la marginea orașului, e tot mai pustiu. E singură pe trotuar. Își îndeasă mâinile în buzunare, se oprește și mijește ochii la o pasăre micuță care cântă în copaci.

Un claxon în fața ei, pe șosea. Ralph îi face cu mâna. Emily face cu mâna din instinct. Mai târziu el o să-i spună cât de frumoasă și de fericită arăta cum stătea acolo și asculta cu urechile ciulite. O să spună că-i strălucea soarele în păr într-un fel care o făcea să pară mai tânără și care-i amintise de ziua când se cunoscuseră. O să întrebe: „E totul în regulă?”

***

Dinner Rolls

Back when Emily first wore a wedding band, the ring radiated energy—love, or the ritual of love, as demonstrated by a raucous riverboat wedding, a great watery celebration despite their worries about family and exes and friends. After a few years she slipped off the ring, nestled it in her sock drawer in a little box. One day all the love energy wore off, just dissipated into the air, the band seemed like a deadweight burden. So Emily took it off.
No one seemed to notice. This surprised her. Emily thought maybe she walked around with the energy of a Married Woman about her, like an overly floral perfume, but then she remembered no one had flirted with her before she got married. Not that kind of a woman maybe, so why would it be any different now? Too sure, too smart, too direct with her eye contact for most men—except for Ralph, who just stepped right in, without the fanfare flirtation like he’d always been there, walking along beside her on Main Street as she ran some errands. Today she stopped to pick up dinner rolls at the bakery and some feta from the Greek place down a side alley.

Ralph liked wearing his ring. Even wearing the ring, women came on to him with corny lines about how they’d been staring at his fingers, how smooth they looked, how capable. But, he loved Emily and wanted people to know, he said. Emily thought okay, I love you too. And she agreed—he should wear his ring.

Ralph clearly didn’t understand how handsome he was. Maybe a bit too handsome for Emily’s tastes even. Through the years women sometimes felt the need to hate her so they could lust after Ralph without the burden of thinking about his wife with any empathy. But Emily didn’t care. She didn’t like being a wife—didn’t like the label or the way her own personality melted into his, and how others chose to define her, and how sometimes mail came addressed to someone she didn’t know, but it was her.

Mrs. Ralph Scotch. None of those three names rang true. It freaked her out—so she threw that mail out without opening it, which got them into some trouble with relatives and a few credit card companies. But Emily wanted to make a point. The point being simply that she was still in charge of her life, thank you.

Today, Emily walks along Main Street, the same main street as years before. Running errands, running into some of the same people she’s run into all these years, but older. The bright blue sky and the fall leaves giddy with color, she wears a t-shirt in November and everyone, including her, makes happy eye contact. This surprise good weather has put phones in back pockets, left computers at home with half-written emails, let people remember what it’s like to walk for walking’s sake. Emily considers the weird t-shirt store window, considers buying the one with the octopus on the front. But she doesn’t feel like walking inside its dark interior, so she puts a pin in it for another day, walks toward the river.

Emily spies Ralph up ahead of her. She thinks it’s him, anyway. Walking along, smiling, looking at the world, even though he rushes everywhere. She wants to get his attention, but he outpaces her, so far ahead she knows she can’t catch him and she hates to yell.

A woman—maybe someone she has met at a party some time recently over at the Randolphs?—rushes out of a store and grabs Ralph’s arm. He startles and then stops and gives her a hug. Emily stop in her tracks. They smile at each other—smile lines curling. He likes her; she likes him. Friends. Emily knows that. Ralph isn’t that kind of guy.

The friends now rush forward together with big strides to continue talking while Ralph goes where he needs to go. Ralph heads toward his future, not stuck in nostalgia like Emily. She watches Ralph walk with this woman who does look familiar. Maybe from last week’s concert at Union Hall? And it’s like Emily watching herself meeting Ralph for the first time. The carefree way they move through the world.

It isn’t like that anymore with him, she knows. Difficult and complicated, she fills him with competing illogical emotions. Emily knows this. He knows this. Sometimes these days they find themselves walking down the sidewalk, side by side, not talking. Not fuming either. Just not talking, because silence can be so much easier. But now Ralph talks, jabbers easily with this woman, and Emily wishes it was her. But it’s not.

They turn the corner and Emily feels a zap of relief to not have to fight against a feeling she can’t describe. Back to her lonely self. She walks down this familiar street. The book store, the post office, the copy store, the diner. The thrift boutique, the corner store, the gas station. She strolls past them, each one like a metronome, counting out the seconds of her life. Her hands free and bare, no mittens or gloves in November, just her purchases thumping against her side in a canvas sack. Her world expanding in front of her. She wants to run into an old friend, anyone she can tell it all to. But here, now, at the edge of town, it clears out. She’s the only one on the sidewalk. She nudges her hands into her pockets, stops and squints up at a tiny bird singing from the trees.

A honk-honk on the road in front of her. Ralph waves. Emily waves on instinct. Later he’ll tell her how beautiful and happy she looked standing there with her head cocked, listening. He’ll say the sun shined in her hair in this way that made her look younger and reminded him of the day they met. He’ll ask, “Is everything okay?”