E sfârșit de octombrie. Zilele s-au scurtat, prin oraș bântuie vara indiană. Mina deschide ochii asupra păianjenului de pe tavanul hașurat de lumină. Dă să țipe, dar se răzgândește. La naiba, să cadă peste ea și s-o devoreze. Cu făptura asta măruntă ar putea face o înțelegere. La fel cum unele frici mici le înghit pe cele mari. Cât despre altele, i-a zis maică-sii aseară tot: se întrunește consiliul profesoral. Când a dat peste numărul mare de absențe nemotivate, proful de sport i-a solicitat directorului s-o exmatriculeze pe eleva impertinentă care-l înfruntase într-a unșpea, fiindcă o umilise pe Diana. De atunci îi vânează Minei orice abatere.

Îi vâjâie urechile. Starea din vis predomină. Mai întâi, impresia plăcută de planare. Pe urmă, căderea incontrolabilă în gol. De la extaz la groază, în câteva secunde. Prima oară l-a avut în noaptea în care chemaseră Salvarea. Se buluciseră pe scări, cu copilul în brațe. Rămasă singură, a încuiat ușa în urma lor, ridicându-se pe vârfuri. I-a urmărit prin vizor, până au dispărut din raza vizuală. Nimeni nu s-a preocupat de soarta ei. În dormitor, s-a întins de-a latul patului. Apoi s-a ghemuit și a gemut, cum văzuse că făcea mamaie Geta când jelea. Nimic. S-a ciupit de braț. În loc de durere, a experimentat o detașare fizică.

— Nu-ți mai freca așa mâinile, Mina, aduce ghinion!

Și-a adus. Medicii au ajuns după o oră jumate. Moarte clinică, s-a declarat. (Arză-v-ar focu’ – i-a blestemat mamaie). Bătrâna forma numărul iar și iar. Degetele rigide scăpau discul telefonului public, plasat afară, lângă ușa de la intrare, și o lua febril de la capăt. Vântul de august stătuse, dar pe Mina o luase cu frig. Centrala era ocupată. În final, au răspuns.

— Hai să dăm de veste, într-un sfert de oră vine ambulanța. Nici nu știu ce-am fi făcut dacă nu exista telefonu’ ăsta.

— Trezeam vecinii. Mina găsește soluții la orice problemă. Vecinii de pe palier își instalaseră telefon săptămâna trecută. La ei n-ar apela, pechinezul lor se furișa prin ușa întredeschisă. Iarna trecută i se agățase de-un crac al pantalonilor și nu-i mai dădea drumul. Iar tanti Marița, de la trei, o lăsa mereu să-și sune verișoarele.

Coborâse cu mamaie ca să-și șteargă din minte episodul derulat sus, pe balcon (unde e aer). O repetiție zadarnică.

Noaptea la fel de vânătă ca figura mică, schimonosită. Ochii largi deschiși dincolo de cer.

Compresiile tatei cu degetele împreunate. Icnetele.

Și unu, și doi, și trei, și patru…

Palma mare a tatălui (Sisif) care-i ocupa întregul torace. O să-l umple de vânătăi și-o să-i pară rău.

Respirația gură la gură. O însuflețire temporară. Tata ventila direct din plămânii săi bule mici de oxigen. Prin tunelul format, traversa iubirea supremă.

Și ochii mamei (Madona) goliți de viață, cu spatele lipit de perete. Albă ca varul.

Cu fiecare etaj urcat, Mina avea sentimentul că, la șapte, veștile bune sunt ca sclipirile unei stele palide. Mincinoase.

A închis ochii. I-a imaginat pe culoarele spitalului. Așteptarea. Umbrele alungite de un neon pâlpâitor. Ca speranța unei minuni. Înainte de asta, mai fuseseră targa, chingile prea mari. Drumul cu sirena. Masca de oxigen, masajul cardiac, aplicat numai fiindcă tata nu înceta să strige: faceți ceva! Morga cu miros aseptic. Băiatul meu, băiatul meu. Tata. A avut un băiat pentru treisprezece luni. Dar toate astea i-au fost povestite mai încolo de mamaie Geta.

Și-n timpul ăsta, Mina s-a întrebat dacă-și iubea fratele. Dacă da, de ce nu simțea nimic? Când a ațipit, a visat cum cade în gol de la mare înălțime. S-a smuls din vis cu un spasm și a tras cu urechea. Nu se întorseseră.

După șase ani, se confruntă cu aceeași neputință de a-și coordona mișcările. Se trezește mereu înainte să atingă solul. Pulsul i-a luat-o iar razna. Meditează ce să facă cu păianjenului neclintit din dunga de lumină. Negociază cu el: Facem un pact? Păianjenul tace. În sfârșit, o muțenie de care nu mai e responsabilă. Se concentrează câteva clipe pe respirație. Ah, s-a mișcat! Nu, a tremurat aerul.

— Colapsul recurent poate fi un simptom al hipotensiunii, i-a zis Sandra. Se pregătește să dea la Medicină.

Diana aduce Tălmăcirea viselor în fiecare vineri. Strecoară cartea din casă, ca pe un secret bine dus. Iar secrete. Îl răsfoiesc toate trei în pauza mare, așezate pe iarba din parcul de la Teatru, peste drum de liceu. Mănâncă cornuri cu sana și vorbesc printre înghițituri.

— Aș, ești zdravănă. N-ai tu probleme cu tensiunea! a repezit-o maică-sa. Nu mai asculta prostiile altora, n-are nicio legătură.

Nora își dorește un copil sănătos, serios, exemplar. Viu, dar asta se teme să articuleze. Când alungă gândul bolii, își alungă, de fapt, îngrijorarea care se infiltrează fără menajamente. I se înmoaie genunchii care duc mai mult decât poate duce orice mamă, dar Mina percepe diferit mesajul. Și, atunci, se manifestă în opoziție cu așteptările adulților. Ca acum: n-a sărit ca arsă la vederea păianjenului. Demonstrativ. Nu curativ. Clipește des, sperând că mesajul e primit: Te rog, stai locului.

— Haide, Mina, ce dumnezeu, e și el o vietate, nu te mănâncă. Pentru atât lucru m-ai chemat?! se arată tata indignat de cele mai multe ori.

Replici trase la indigo. O ia cu călduri, apoi cu frisoane sub cearșaful adus peste cap, în timp ce Radu boscorodește și poartă gângania în palmă, cu intenția s-o dea afară pe geam. De fiecare dată alta. Păianjeni de casă, inofensivi. Gândaci zburători care se izbesc de pereți cu carapacea lor dură, lucioasă. Fluturi de noapte fâlfâind disperați.

Se dă jos din pat și se duce să ridice jaluzelele sparte pe alocuri de raze. Își închipuie păianjenul căznindu-se să-și mențină echilibrul pe pervazul exterior, cu picioarele lui caraghios de lungi. Păianjenii suferă de vertij? O ia cu amețeală. Respinge senzația care o aduce în preajma visului. Înlocuiește un gând cu un altul: săracul, ce milă mi-ar fi. Dar mila nu acoperă groaza. Ce bine c-au căzut la pace. Da, azi e o zi taman bună pentru așa ceva.