Ne-am urcat la Plaza Elíptica, era deja târziu și părea cea mai firească alegere după atâta vino de verano și o cursă turbată cu bicicletele electrice, printr-un Madrid incendiat în mijloc de mai. De acolo, am fi avut linie directă către Nuevos Ministerios, unde fiecare ar fi apucat-o către stația lui. Sau, mă rog, așa descifrasem păienjenișul de linii colorate al hărții, la o oră și o temperatură total incomode. Sigur că nu avea de gând să mă conducă la aeroport, ne adăpostiserăm vreme de opt ani de clișee. Așa că m-a anunțat, după vreo două stații, că urma să coboare la Colombia, de unde avea linie directă către casă, iar eu, mai departe, către aeroport.
Înainte de bicicletele electrice, de vino de verano, de apusul de pe acoperișul de la Círculo de Bellas Artes, înainte de Prado și de gastronomia nesofisticată, fusese o paranteză de opt ani. Transformasem toată povestea în piesă de muzeu, o ștersesem de praf și de orice urmă de realitate, era o ficțiune de la un capăt la altul.
În ziua dinaintea bicicletelor electrice și a paharelor de vino de verano, n-avusese chef de mine. Așa că mă dusesem la Prado singură, zăbovisem vreo jumătate de oră în fața unor tablouri cu Maria lactans, era ceva hipnotic în laptele care țâșnea din sânul Fecioarei Maria către gurile sfinților în extaz mistic. Apoi am ieșit – n-aveam răbdare să parcurg întreg ritualul, era foarte cald – și m-am așezat pe una dintre băncile de pe bulevard. Turiștii mă credeau localnică și mă întrebau despre străzi și parcuri în limba universală și politicoasă a călătorilor.
M-am urnit de acolo și am intrat într-un Carrefour. Spaniola, pe care mi se păruse că o știu, se topea neputincioasă la fiecare contact cu vânzătorii din supermarketuri. Am vrut să-mi iau batiste din hârtie, am apucat vreo trei pachețele, dar la casă am priceput că trebuia să cumpăr întreg setul de treizeci. Le-am luat zâmbind, era o glumă bună de zis la despărțire.
La Cuatro Caminos am început să mă uit cu neliniște în jur, mai erau doar două stații până la Colombia. Cureaua genții din pânză tare și bucăți de piele cognac îmi lăsase urme. Toată întâmplarea mi se arăta într-o lumină insuportabilă. Metroul era plin ochi. Chiar lângă noi, un tip era adâncit în Maestrul și Margareta. Dar a observat că se întâmpla ceva, că de undeva, din subsolurile zilei, poate se ridică o poveste, și-a devenit atent la noi.
Între timp am ajuns la Colombia. A coborât. Am încercat o glumă, am pendulat de câteva ori un picior gol prin ușile încă întredeschise. El era impasibil, stătea nemișcat, cu mâinile în buzunare.
Chiar în metrou îmi ținuse una dintre prelegerile lui despre importanța buzunarelor. Ușile s-au închis și mi s-a părut că aveau o calitate elastică și retractilă. Mă așteptam să se reverse oricând peste mine, cu tot cu mesajele lor într-o spaniolă, care îmi devenea din ce în ce mai criptică. La fel cum mă așteptam ca tipul care deja își așezase Margareta pe picioare, cu coperta în sus, uitându-se fără rezerve la mine, să vină să mă îmbrățișeze. Bunătatea străinilor, sau cum era clișeul ăla.
Am ajuns la aeroport. Mai aveam de băut o cafea, de cumpărat câteva bucăți de turrón, de frunzărit neatent câteva ziare, de cumpărat suplimentul de la El País-ul de joi, 15 mai, de urcat în avion și gata, mă întorceam la copii. Avionul avea vreo douăzeci de minute întârziere și, privit din aeroport, Madridul părea și el tot o ficțiune.
