M-am trezit cu o ură față de delfini.

Era chiar dimineața în care mă pregăteam să o aduc pe Aurora, pentru prima dată, la delfinariul din Constanța; prima noastră ieșire de când cu despărțirea de Cătălina și mutatul meu din București. Ce bine să o am pe fetița asta doar pentru mine, să-i explic cum se formează oceanele, de ce rămâne nisipul pe plajă, cum au ajuns aceste mamifere să fie cele mai umane ființe din adâncuri.

Încă de când trăiam cu tata și ai lui în micuțul nostru apartament din Vitan, mă fascinau delfinii. Aveau ceva fermecător în priviri, în felul milităresc în care țineau aripioarele aliniate de corp. Aurora era și ea încântată, îi vedea pentru prima dată. Singura imagine pe care o avusese despre aceste creaturi magice – pe care îi spusesem eu că până și sirenele sunt invidioase, atât de speciale sunt – era un bibelou lăsat de bunica mea, ultima amintire de la ea.

Bibelou pe care nu credeam că am să ajung să îl urăsc atât de mult încât să îmi doresc să fi fost eu cel care l-a spart. A trebuit să fie Aurora, copila mea de șapte anișori (împliniți săptămâna trecută), care mi-a reîntregit viața și, în joaca ei, mi-a arătat cât de ipocrită e lumea. Cât de mult poate să dureze trădarea și cât de mult te poate urmări trecutul.

Retrăiam acele momente de liniște de după școală, în care eram singur, liber. Îi povesteam lui Obelix (motanul nostru) toate căcaturile pe care le făceam la școală cu Nicu. Puteam să mă masturbez în sufragerie fără să știe nimeni, să nu-mi fac temele până seara, târziu, când avea să se întoarcă tata de la ABC. Mi-l imaginam cu Horia, sau George, abia ieșiți din tură și probabil deja amețiți de la țuica pe care le-o dădea șefu, ca răsplată pentru că fuseseră băieți buni și ascultători. Se vorbea iar de viața sexuală a lui Horia și cum încă plânge după târfa aia de-o plecat cu neamțu’! știi tu, Arpi, neamțu’ ăla de lucra în Militari la Fabrica de ceramică. Arpi, adică tata, când se îmbăta bine, îi mai și zicea lui Horia că toate astea erau doar în capu’ lui și că degeaba plânge că n-are după cine. Dar el o ținea tot cu târfa aia, că n-a mai dat un semn, ce morții mei o fi văzut la blondu’ ăla infect.

Sufrageria noastră era îmbibată în singurătatea aia kitsch din filmele comuniste, cu televizorul licărind în fața canapelei de catifea, așezată simetric între cei doi pereți, blocând puțin ușa. Perdelele și draperiile de un alb imaculat, atât de solid încât păreau gratiile unei celule. Bibelourile așezate tot simetric pe rafturi: cei doi copii îndrăgostiți, băiețelul cu gâște și delfinul din porțelan al bunicii – toți privind în gol, undeva în spatele camerei, prin mine, spre panoul electric, parcă în așteptarea unui dezastru. Vedeau cum ni se duc banii cu fiecare minut în care televizorul rula pe fundal.

Simțeau și bibelourile liniștea și, în felul lor, se bucurau de ea. Toată lumea avea grijă – Ia nu mai fugi prin casă că zgâlțâi deflinu’ și-o fi vai de curu’ tău! – de parcă acele obiecte mici și sensibile aveau ceva dumnezeiesc în ele. Mama îl ruga mereu pe popă să sfințească mai ales delfinul. Nicu zicea că e din cauză că, nefiind în acvariu, trebuia stropit din când în când. Mamiferele care trăiesc în oceane pot să supraviețuiască liniștite pe uscat, atâta timp cât sunt stropite o dată, de două ori pe an.

Doar ce primisem rezultatele la citire și nu erau tocmai mulțumitoare. Eram terifiat și nu știam cum să fac să nu afle tata. Iar urma să-mi spună că-s o târfă și că n-am ce căuta în familia asta, că el muncește pentru mine și eu așa fac. Măcar de era algebră, târfo, dar citire? Ia pune-te și citește-i lu’ mă-ta etichetele de la bulion. Îmi răsunau în cap ușile închise, ochii lui atât de bulbucați încât îmi venea să râd. Într-un fel, mă amuzau răbufnirile astea ale lui. Erau naturale, i se potriveau atât de bine încât nici nu voiam să fie altfel.

Cu o seară înainte de aventura noastră la delfinariu, Aurora se juca cu păpușile ei Bratz (Yasmin, Cloe, Sarah și Jade). Se întâlniseră și ele la delfinariul din sufrageria noastră. O vedeam cum caută ceva care să se potrivească, cu privirea aia de om care se descurcă în orice situație. Care ȘTIE că o să găsească, apoi se-ndreaptă spre delfinul bunicii. Se ridică pe vârfuri și încearcă să-l prindă cu mânuțele ei. Îl trage cât mai aproape de margine. Delfinul CADE și se sparge în bucăți mici, mici, care pot să-i intre în piciorușele acelea fragile. TÂRFO! strig și-aud, încă o dată, după mulți ani, vocea tatei.