Privește cu mine.

O fotografie tivită la mijloc, stăm așezați pe covorul de păpădie, mama, sora și eu, fiecare în altă poziție. Mama întinsă, picior peste picior, sora în fund, cu pantalonașii albaștri un pic ridicați, toată un zâmbet, eu gugulici, cu cotul stâng sprijinit pe genunchi. În spate, tăind poza la jumătate, grădina grăpată a vecinului pare un câmp de luptă plantat cu oase, sărat să nu mai rodească nimic vreodată din el, în așa fel încât linia de separație se intersectează cu fiecare la alt nivel: cu mama pe la umeri, cu sora pe la frunte, foarte puțin, cu mine cel mai mult, chiar pe la brâu, în dreptul treningului de fâș negru ce rămâne pe iarbă, în vreme ce bluza, de culoarea sângelui închegat, trece peste pământul cenușă.

Ne uităm la cel devenit între timp doar un spectru. Fiindcă nu noi suntem spectre developate, fantome captive în chihlimbarul fotografiei, ci el, chiar din clipa în care apasă butonul. De fiecare dată când ajung la imaginea asta cu noi trei înlemniți în mijire, îmi pare că ea conține o profeție. Și văd ce văzuse atunci autorul, cadrez cum cadrase el, îmi însușesc punctul său de vedere, ocup locul, sunt ochiul și stâlpul familiei, care deja de atunci cuprindea câmpul pe jumătate în beznă. Mă aflu în centrul dreptunghiului, mă privesc țintă. Sunt cel mai înalt, ca și cum i-aș fi reproșat că nu s-a lăsat jos cât să prindă mai mult din verde și flori, așa poate linia dintre viață și moarte mi-ar fi trecut mai aproape de gât, peste inimă, cruțând cu totul mamă și soră.

Se uită și el de undeva înspre noi? Cum i se pare fotografia pusă de mama pe etajeră, teatrul de operațiuni lăsat în paragină, amintirile ce așteaptă să fie șterse de pe fața pământului pentru un cer nou? De visat îl visez uneori, ca toți fiii care și l-au pierdut înainte să-i atingă măcar pe jumătate vârsta. Formăm o confrerie noi, ăștia. Am putea stabili câte-o întâlnire din an în Paști, la căminul cultural din comuna de baștină, să ne organizăm puțin: Cercul taților dispăruți în sevraj, Cercul orfanilor de coniac, Cercul abstinenților anonimi. Să devenim frați de cruce, să ne jurăm unii altora că nu vom produce urmași numai de ochii lumii, sau, dacă deja am căzut pradă dorinței cotropitoare a altcuiva de-a lăsa ceva-n galaxie, fie și doar un copil, să ne chiar ocupăm. Așa, când viața își spune cuvântul și trântește un ditamai punctul în lipsa celui plecat, nu-ți mai rămâne decât să depui mărturie la judecata de-acum. De parcă ai privi o poză mișcată.

Cu o zi înainte – într-un aprilie, zice data trecută pe verso –, tăiasem un miel. „Tăiaserăm“, pentru că era pentru toată familia, sfânta de ea. Sângele năpădise pâlcurile de păpădie nimerite sub scara în A, făcându-le să-nflorească numaidecât. Abia atunci realizase grădina că e plină de floricele galbene ca niște sori, într-o pătură mai degrabă decorativă decât să țină de cald. Nu puteau însă nicicum trece de arătură, să se alăture în verdeață urzicilor monstruoase de lângă gard, semn că o jertfă nu era de ajuns. Cum apăruse puful de păpădie odată cu floarea albă de sub frunzele de urzică moartă? Câte zbierete ciuruiseră aerul dintre ele?

Micul corp jupuit avea să atârne câteva ore de un cârlig pe terasă, până la aducerea de către făptaș a recipientului cu pâine și vin. Trecu seara cu miezul nopții cu tot, lumina veni, căldura și pacea își făcură de cap. Cum, între timp, sângele se uscase în perimetrul acela, mama s-a trezit cu ideea – după ce mai întâi am luat Paști cu toții și am ciocnit câte-un ou, și la cap, și la fund, cel cu oul mai rezistent urma să mănânce mai mult cozonac, un obicei sănătos rămas din moașe-strămoașe – să facem o poză-n grădină, uite ce vreme bună, cine știe cât ține. Facem, cum nu, sper că mai sunt poziții în aparat. Numa’ un pic să mă aranjez; hai, mă, că ești bine. Trase la indigo, bluza mamei, cămășuța surorii, saboții cu dungi roz, fetița de zece ani își face un buchețel din câteva fire, în felul celor de premiantă, se mai învârte pe-acolo, ne așezăm; un pic mai la dreapta; zâmbiți, vă rog. Îi văd chelia sclipind în soare, mă uit cumva câș peste el, prin el, ar suge tot aerul dintre noi cu privirea, și chiar înainte s-apese butonul și s-auzim acel pâc de imortalizare, sora începe să-ngâne ca din senin, fără să știe ce face sau zice: păpădie, papa die, pa-pa.

Am rămas trei capete pe un cer pământiu.