Sunt Igor și am ucis mulți oameni. Dacă nu-i ucideam eu pe ei, mă ucideau ei pe mine. Pe unul n-o să-l uit niciodată: din pricina lui sunt aici, în Mea Shearim. Indicativul lui era David, dar îl chema Aron.

Mea Shearim aduce cu periferiile Samarkandului – Orient, da, Orient, mai puțin panourile solare de pe acoperișuri și tipii în haine negre, cu perciuni răsuciți și pălării demodate. La un colț de stradă, o casă din bolțari cu două etaje și un mic șantier cu schele din lemn. Îl ocolesc, trec de un container verde, ajung la țintă: o curte împrejmuită cu gard de piatră, dărăpănat. În curte, doi sicomori și câteva cabluri: niciunul nu e de net, în Mea Shearim, netul e trefa, e prohibit, îl subminează pe Domnul.

Bat la ușă. Îmi deschide o femeie de 50 de ani, cu părul prins într-o plasă ca un mic năvod. E Esther. Înainte să moară Aron mi-a arătat poza ei.

„Sunt Igor” zic.

Esther se uită lung la mine. Din casă se aud voci de copii. Sunt frații, verii și nepoții lui Aron, avea familie mare. Tatăl lui era un rabin radical din Neturei Charta, gruparea supărată pe Israel; pentru cei ca el, politicienii n-au avut răbdare să-l aștepte pe Mesia, s-au grăbit să creeze un stat, și-au încălcat jurămintele, păcătoșii. Pe rabin îl chema Gideon și din cauza lui s-a dus Aron în armată, căci el, unul, iubea Israelul.

Iubea și sângele, de-asta e fratele meu, iar eu l-am ucis la Bahmut, într-un bloc din Complexul Domino, într-un apartament cu vedere spre Poștă, aflat la etajul șase. Eram cu wagneriții, de trei zile trăgeam în blocul din care pândeau Aron și voluntarii lui. Noi trăgeam, ei trăgeau, ploua rău, era frig, mâncam pe sponci, eram plini de noroi. Amândoi eram mercenari, făcuserăm stagii peste tot unde se băteau cei ca noi și n-am avut încotro: trebuia să mirosim praf de pușcă, să luăm cu asalt, să ne fie frică. În fond, viața n-avea rost fără frații noștri, ne băteam pentru ceea ce ne era rânduit. Voi, civilii, nu știți cât de mult se simplifică totul când lupți: nu mai ești tu, ești totuna cu ceilalți, nu merge să-ți aburești tovarășii, să-i duci de nas, să-i minți și să-i fraierești.

De-asta eram la Bahmut, Aron și cu mine. Eram între noi, frații lui și ai mei. Grație nouă, voi stați în birouri, bârfiți, mergeți seara la pub, semnați contracte, vă sărutați seara copiii.

Într-o zi, artileria noastră a tras încontinuu. Aron și ai lui nu s-au speriat, nu, nici pomeneală, numai că în Bahmut/Artiomovosk nu merge PR-ul, viața e cantitativă, nu știu dac-ați aflat: numere, totul stă în numere, iar în ziua aia noi am tras mai multe rachete, mai multe obuze, mai multe gloanțe. Altminteri, eram și unii și alții rupți de oboseală, dar tocmai de-asta ne omoram pentru Complexul Domino.

M-am năpustit în bloc, mă acopereau frații ascunși în Poștă. Aron și ai lui aruncau grenade, executau foc în rafale. Mureau de-ai noștri, mureau și de-ai lor, zbieram toți; nu, nu ne era frică, frică ți-e doar când aștepți. Azi, apărarea lor părea mai slabă, ne-am și mirat, dar nu mult, să vezi că grosul batalionului se retrăsese spre Chasov Yar și lăsase în spate ariergarda, ca să ne întârzie. Trăgeam, urcam, ne piteam, casa scărilor bubuia, am evitat niște mine deștepte, ne-am răspândit în apartamentele abandonate, ucideam pentru liniștea voastră și pentru inima noastră de neadaptați: în lume e loc pentru toți.

Am dat peste Aron. Frumos, blond, înalt, se mișca precum o panteră și era plin de moloz. Eu am avut noroc, el nu – chiar, voi când faceți planuri, luați norocul în ecuație sau vă imaginați că aveți totul sub control?

Iʼm done” mi-a șoptit Aron. Sângera ca naiba, dar îmi zâmbea cald, știa că-s fratele lui. „Can you do me a favor?” m-a întrebat.

În ziua de azi, engleza o sugi odată cu reclamele, ceva-ceva tot înțelegi. Îi fac semn că da, I can. Și el, în rusă, râzând chinuit: „Cere-i iertare lui tata din partea mea. Mereu l-am dezamăgit. Iar mamei du-i asta”

Ce chestie, își lăsase peyot, perciuni zulufați de haredi. Și-atunci, ce căuta la război cu mine? L-am ajutat să-și taie smocul de păr, el mi-a spus cum îi cheamă pe ai lui, unde-i găsesc, și-a murit.

Nu trebuie să fii rus ca să-ți dea lacrimile când ucizi; poți să fii și evreu, și american, și spaniol, și chinez – poți să fii orice, tot îți dau lacrimile.

Mi-am terminat stagiul de wagnerit. Eu eram viu, iar Aron, fratele meu din batalionul ucrainean Skala, era mort. I-am căutat familia, n-a fost ușor s-o găsesc, cei din Neturei Charta destestă telefoanele mobile și netul, v-am spus. M-a scos din încurcătură un inamic, cu care am vorbit pe blat într-o noapte, el știa cum să dea de Esther, îi era mai mult decât frate lui Aron, îi legaseră sângele, frigul, bătăliile. O să mă văd cândva cu el, după cum o să mă văd și cu ceilalți vrăjmași, după ce războiul se va sfârși. Asta e regula, sigur o știți.

Scot din buzunar smocul de păr, i-l întind Estherei. Ea înghite în sec, eu simt că un șiș îmi scociorăște stomacul: oare trebuia să fi trimis pe altcineva? Nu, nu, nu, cum să vină altcineva, eu îl ucisesem pe Aron.

Spasiba” icnește Esther într-un târziu, căci, deh, se trăgea din Vitebsk.

Mai am de împlinit o promisiune, să-i cer iertare lui rabbi Gideon din partea fiului rătăcitor. Dar Esther: „Gideon știe că Aron e mort, dar nu-i înțelege moartea. Sunt zece ani de când a pus pavăză oricăror știri; stă cu ochii în Talmud, habar n-are de războaie, nu știe ce e pe străzi, nici măcar nu iese din casă”.

„Totuși…” dau să spun.

Și ea: „Îi e doar tată, nu stă în puterea lui să-l ierte”.

Ar mai fi zis ceva, dar mi-a închis ușa în nas. Nici ea n-avea cum să ierte.

 

Florin Chirculescu

Florin Chirculescu (de profesie chirurg toracic) s-a născut la București în 1960. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, în revista SF JSF. A câștigat Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995, dupa care Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine, tipărit la aceeași editură. Cu pseudonimul Sebastian A. Corn a semnat nouă volume. Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu este prima operă de ficțiune pe care a semnat-o cu numele său real. În 2022, publică Solomonarul, un roman despre un altfel de Eminescu, prins într-o revoluție fără început și sfârșit.

Ca noi toate

Există, în Piața Obor, o zonă cu muzică ușoară veche, oameni care așteaptă foarte aproape unul de celălalt și mici care sfârâie neîntrerupt. Acolo totul arde: plita, buzunarele și inimile. Iar azi pare că spațiul acela s-a extins peste întreaga piață: oriunde am fi,...

Vestea

Într-o dimineață, ca de obicei, mi-a zis că vrea să ne întîlnim. Era începutul lui iunie. Cînd am ajuns în cafenea, era deja acolo Am întîrziat, am spus E ok Cum ești? Bine. Tu? Îs bine, am zis și m-am așezat. Era într-o rochie de vară înflorată și sandale. Cînd m-am...

Petrică

Orașul era acoperit de câteva luni cu ceață groasă. Drumul spre școală era din ce în ce mai greu. Ninsese de Moș Nicolae și, de atunci, zăpada se transformase în gheață. Când găseam câte o porțiune cu strat mare, ne urcam pe ea și săream până o spărgeam. Pojghița de...

Școala

Școala e pustie de când s-a adoptat scenariul roșu. S-a înviorat...

Tanța la ambasadă

Da, eu sunt Tanța Călărașu, domnu’ consul, nevasta lui Bică Șchiopu....

Când e mai bine să fugi

Bunica a șters-o în toiul unei nunți ca să îl întâlnească. O aștepta...