Pe mut îl știam de când ne căra cârnații la colindat. Ținea la noi, e drept că îi plăteam vinul, aveam și noi aproape douăzeci de ani, salarii, la el era mai greu, că nu-l angaja nimeni fiindcă nu putea vorbi. Așa că nu ne părea rău să-i dăm banii pe vin. Primul pahar îl punea el. Mergeam des, însă nu vinerea, că atunci îi venea drăguța. Era om bun, dar ea se ascundea, să n-o râdă satul că umblă cu mutul.
Când am venit iarna de la joc de la Românești, eram uzi leoarcă, ne-a nins peste izlaz. M-a certat din mâini, cum făcea el, a ieșit la poartă cu un prosop și nu ne-a dat vin până nu mi-am uscat părul lângă soba lui. Din lucruri de-astea știam că ține la mine. Îmi spunea că nu am grijă și se încrunta a supărare.
Se ocupa și el cu ce putea, mai lucra cu ziua, mai aduna câte un ban, apoi îi dădea la drăguța aia a lui. O știam bine, doar era de la noi din sat. Nu-i părea rău că îi dă ei câștigul. Arăta cu degetul spre pieptul lui, apoi făcea așa, nu-nu, adică n-ar avea drăguță dacă n-ar fi darnic.
Învățasem să mă înțeleg cu el. Fluturam palmele repede de la stânga la dreapta, doar din încheietură, să-l întreb ce face, el strângea și desfăcea pumnii, mișcând mâinile din coate. Asta însemna că lucrează. Sora lui nu putea vorbi nici cu mâinile, doar scotea niște sunete, mai ales când ne vedea pe la el, cu Cornel, îi era ciudă că mergem să bem. Ea nu era lucidă, țipa, doar, de supărare, în rest nici cu fratele ei nu reușea să se înțeleagă.
Nu era școală de vorbit prin semne ca acum, sau noi nu aveam habar, nu știu cum învățau ei, dar se descurcau. Când se întâlnea cu mutul din Brănești, dădeau două ore din mâini. Apoi, după ce s-a îmbolnăvit de oase, mă trimitea pe mine la Brănești, că știam vorbi ca ei. Le făceam comisioanele.
Într-un an, la joc, când au vrut brăneștenii să mă bată pentru o fată, mutul lor a luat furca și a stat în fața lor până am fugit. Doar fiindcă învățasem să vorbesc ca ei și nu i-am batjocorit niciodată.