— Aoleu, de ce suni la ora asta, s-a-ntâmplat ceva cu mama?

— Cred că moare, hai încoace că mi-e frică! Nu vreau să fiu singură cu ea!

— Hai că vin, descuie poarta.

Ileana se uită la bătrână, își pune haina groasă și iese în curte să tragă zăvorul. Afară o izbește frigul. Câinele iese bezmetic din cușcă, dă să latre dar o recunoaște și începe să sară în lanț, în speranța că primește o bucată de mămăligă.

— Stai, Lăbuș, stai cuminte că moare mama, zice femeia.

În momentul în care-i ies cuvintele pe gură, o bușește plânsul. Trage zăvorul rece ca gheața, tresărind la zgomotul pe care-l face. Se întoarce, urcă greoi treptele prispei și intră înapoi în casă. Căldura din încăpere o învăluie neplăcut, se uită la bătrâna ce zace în pat cu fața în sus și iar i se umplu ochii de lacrimi. Candela roșie, care ardea neîntrerupt de trei zile, este pe sfârșite. Ileana tresare și merge repede în odaia alăturată, de unde ia una nouă. Se duce lângă pat și mângâie mâna bătrânei:

— Hai, mamă, nu te duce, știi că trebuie să vină Aurica din Italia. Și Rodica, s-a operat la genunchi că nu mai putea merge, și Adriana, mamă, vine mâine când termină lucru’.

Se aude câinele lătrând, apoi poarta, ușa.

— Bună, sor-meo! Cum e? Vaaai, uite că respiră, ce te-ai speriat așa! Da’ ce femeie de șaptezeci de ani ești tu dacă nu poți sta singură cu un om bolnav, vai de capu’tău!

— Da’ moare, fată, zice Ileana plângând. Și mi-e milă, uite cum se chinuie, biata de ea!

— Eeee, așa-i până iese sufletu’, mai cu chin, da’ dup-aia se termină tot, vine liniștea… știu, că am îngropat doi bărbați. Nu moare-n noaptea asta, uită-te la fața ei, m-ai trezit degeaba, io am muncit toată ziua prin ogradă, n-am stat ca tine la curu’ mamii. Hai că mă culc oleacă aici, pe patu’ ăstalalt. Dacă vezi că nu mai suflă, mă trezești.

Ileana rămâne tăcută pe un scaun lângă sobă. Își privește mama de la distanță, așteptând un semn. Candela se stinge. În încăpere se aud deja sforăiturile surorii. Aprinde chibritul și, până să ajungă la fitil, se răzgândește.

— N-o aprind, mamă, mai stai o zi, nu te du, zice șoptit.

 

Dana Voicu

Dana Voicu este actriță, lector universitar la UNATC și scrie ficțiune.

A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri, Revista Planeta Babel, Laconic, LiterNet, Cod de poveste și în rubrica Doza de ficțiune a revistei Viața Medicală. Este autoarea monodramei 8 Martie, finalistă la concursul BacăuFestMonodrame 2023.

În 2021 debutează cu volumul Tot ce nu se poate spune la Editura Casa de Pariuri Literare.

Mai mult decât e necesar

Diminețile îi sunt toate la fel. Piciorul se mișcă ușor sub pătură în camera înăbușită, e vară și dâre de căldură se plimbă deja pe pereți, pe mobilă. L-a visat iar, sau poate doar i-a revenit în minte în clipele dinainte de trezire, când creierul îi țesea un fir de...

Ieșire

Drumul îmi pare anevoios. Un verde lăptos, cu șoapte de roșu viclean, joacă în spatele lumii celorlalți. E un strigăt? Nu mă pot lămuri pe moment. Merg printr-o pădure cețoasă, de un albastru pufos. Copacii își mișcă frunzele mari și mov deschis, cu luciri galbene....

Pe deal

— Diii!...Diii!... strigă fetița, iar bărbatul începu să alerge, trăgând după el sania. Diii, căluțule, diii!... Zăpada era moale și apoasă, tălpile saniei se afundau în ea adânc și uneori scrâșneau dureros, gata să se împotmolească în pietrișul de dedesubt. Dar...

Universall

Ce faci Lina? Lina! Mami, ce faci? Și abia atunci ajunse la ea...

Cunoașterea evenimentelor

O singură preocupare mi-a rămas: să găsesc mecanismul care mă aduce...

Lin Lin

Pe Lin Lin am cunoscut-o la Paris, în 2010, la vernisajul expoziției...