— Aoleu, de ce suni la ora asta, s-a-ntâmplat ceva cu mama?

— Cred că moare, hai încoace că mi-e frică! Nu vreau să fiu singură cu ea!

— Hai că vin, descuie poarta.

Ileana se uită la bătrână, își pune haina groasă și iese în curte să tragă zăvorul. Afară o izbește frigul. Câinele iese bezmetic din cușcă, dă să latre dar o recunoaște și începe să sară în lanț, în speranța că primește o bucată de mămăligă.

— Stai, Lăbuș, stai cuminte că moare mama, zice femeia.

În momentul în care-i ies cuvintele pe gură, o bușește plânsul. Trage zăvorul rece ca gheața, tresărind la zgomotul pe care-l face. Se întoarce, urcă greoi treptele prispei și intră înapoi în casă. Căldura din încăpere o învăluie neplăcut, se uită la bătrâna ce zace în pat cu fața în sus și iar i se umplu ochii de lacrimi. Candela roșie, care ardea neîntrerupt de trei zile, este pe sfârșite. Ileana tresare și merge repede în odaia alăturată, de unde ia una nouă. Se duce lângă pat și mângâie mâna bătrânei:

— Hai, mamă, nu te duce, știi că trebuie să vină Aurica din Italia. Și Rodica, s-a operat la genunchi că nu mai putea merge, și Adriana, mamă, vine mâine când termină lucru’.

Se aude câinele lătrând, apoi poarta, ușa.

— Bună, sor-meo! Cum e? Vaaai, uite că respiră, ce te-ai speriat așa! Da’ ce femeie de șaptezeci de ani ești tu dacă nu poți sta singură cu un om bolnav, vai de capu’tău!

— Da’ moare, fată, zice Ileana plângând. Și mi-e milă, uite cum se chinuie, biata de ea!

— Eeee, așa-i până iese sufletu’, mai cu chin, da’ dup-aia se termină tot, vine liniștea… știu, că am îngropat doi bărbați. Nu moare-n noaptea asta, uită-te la fața ei, m-ai trezit degeaba, io am muncit toată ziua prin ogradă, n-am stat ca tine la curu’ mamii. Hai că mă culc oleacă aici, pe patu’ ăstalalt. Dacă vezi că nu mai suflă, mă trezești.

Ileana rămâne tăcută pe un scaun lângă sobă. Își privește mama de la distanță, așteptând un semn. Candela se stinge. În încăpere se aud deja sforăiturile surorii. Aprinde chibritul și, până să ajungă la fitil, se răzgândește.

— N-o aprind, mamă, mai stai o zi, nu te du, zice șoptit.

 

Dana Voicu

Dana Voicu este actriță și lector universitar la UNATC. A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri, Revista Planeta Babel și în rubrica Doza de ficțiune a revistei Viața Medicală. În 2021 debutează cu volumul Tot ce nu se poate spune la Editura Casa de Pariuri Literare.

Vestea

Într-o dimineață, ca de obicei, mi-a zis că vrea să ne întîlnim. Era începutul lui iunie. Cînd am ajuns în cafenea, era deja acolo Am întîrziat, am spus E ok Cum ești? Bine. Tu? Îs bine, am zis și m-am așezat. Era într-o rochie de vară înflorată și sandale. Cînd m-am...

Smida

A descoperit Smida la festivalul de jazz de acolo. A simțit că locul acela îi aparține, că a fost creat anume pentru el. Se mira că l-a cunoscut atât de târziu, deși fusese în el de la bun început, ca un peisaj interior care își găsea în sfârșit o întrupare....

Nodul din gât e bunicul și broasca lui

La 6:30, în iulie, soarele insista să toarne lumină în cameră pe la marginile cearceafului atârnat în fereastră. În somn, un firicel de salivă i s-a prelins pe obraz și s-a scurs pe pernă. Ca un abur se ridica sforăitul ritmic al tatălui, iar mama dormea la dreapta...

Daneza

Toată lumea din familie este speriată de el. Eu îi spun Bunicu. E...

©FEEDBA_

Aș fi vrut să-i zic să intre, dar n-am mai apucat pentru că pașii ei...

Paradoxul buburuzei

Cu toată munca din spatele micului oraş fără nume, nu există...