Al treilea dintr-o generație de gunoieri, Luca s-a îmbogățit printr-un mix de creier și baftă. Când a izbucnit revoluția minimalismului și toată populația a decis că are nevoie de mult mai puțin pentru a trăi, pubelele s-au umplut primele.

Era de prost gust să donezi un portofel Gucci. Ce să pună săracii în el? Sau ceasuri Rolex și Timex și Fimex și ce mai era pe atunci. Din aur. Cui îi pasă cât de greu se scurge timpul atunci când ți-e foame? Sau rochii subțiri de designer? Cine vrea să-i înghețe curul într-o pânză sclipicioasă cu mesaje sociale brodate pe piept – Poor is the new white?!

Focarul de magazine luxoase din miezul orașului Milano, de pe bulevardul Champs-Elysees, până și New York-ul cu tot cu Upper-ele lui, totul a intrat în colaps. Lumea se întuneca treptat. Era ca și cum cineva umbla la lumini, fără să dea explicații.

Au rămas hainele gri, negre, albe, ceasurile transparente. Mobilă puțină: o masă, un pat. NFT-uri, pdf-uri, jpg-uri, dispăreau tablourile, cărțile, lucrurile. Nu mai aveai pe ce să pui mâna. Lumea zâmbea cu disperarea celui care crede că a descoperit calea spre mântuire.

Luca urmărea toate astea cu magazia, casa, curtea pline de gunoaiele celorlalți. La fel erau și curțile fraților și părinților lui. Nu i-a fost ușor să-i convingă, dar a reușit, mimând revelația divină, punându-și la bătaie numele sfânt, botezându-și doi dintre copii după bunici. Acatiste, rugăciuni, post. Unele lucruri nu se demodează niciodată.

Le ținem noi, până când or să aibă nevoie de ele alții.

Apoi, ca o rază de soare timidă, a apărut nevoia de a cumpăra ceva. Goliți de tot ce aveau, oamenii au început să simtă nevoia de a-și folosi banii la ceva. După ce populația vulnerabilă a fost salvată, speciile pe cale de extincție la fel, apa potabilă adusă în locurile necesare, oamenii nu mai aveau ce cumpăra, nici măcar salvarea. Ce să facă cu banii?

Într-o zi, Luca trăgea de o pubelă plină de plastilină și păpuși LOL.

Hei, hei, de unde ai, de unde ai cămașa aia? E așa frumoasă.

De la proști ca voi, ar fi putut să-i zică puștiului din fața lui, redus la anonimat în haine negre. În schimb, i-a zis că e o moștenire de familie

Aș vrea s-o… cumpăr, i-a răspuns precaut puștiul, întinzând spre el tot portofelul. Ia tu cât crezi că face.

La bustul gol, sub lumina arzătoare a soarelui, carnea lui Luca vibra sub forța unei idei mărețe.

Prima locație era insalubră, cel puțin, cu pereții scorojiți și mâncați de mucegai. Scările care coborau la subsol scârțâiau din toate încheieturile, ca niște genunchi reumatici de pirați. Dar vorba s-a răspândit rapid și oamenii s-au înghesuit să treacă pragul primului magazin de obiecte la mâna a doua. Folosite odată, iubite întreaga viață.

Nu erau doar niște obiecte recuperate din gunoi, vândute acelorași oameni care s-au descotorosit de ele. Erau mult mai mult, datorită poveștilor lor, pe care Luca nu s-a chinuit deloc să le inventeze. Au țâșnit pur și simplu din el, ca apa din fântânile arteziene. Etichetele erau scrise de mână, cu litere rotunjite: ,,jacheta supraviețuitorului” sau ,,pătura unei iubiri interzise” sau ,,pălărie uitată în tren” sau ,,cizmele din urma potopului”. Sau, din cele mai obraznice, de exemplu: motiv de divorț 1 – un sutien din dantelă și strasuri, motiv de divorț 2 – o cămașă cu urme de ruj pe guler, motiv de divorț 3 – o jucărie de pluș.

Altele erau siropoase de-a dreptul, ca perechea de ochelari de soare pe care scria ,,vălul care ascunde lumii cei mai frumoși ochi”. Sau cele care sugerau o nemăsurată valoare istorică: ,,pixul dictatorului”, sau ,,ecranul colapsului economic de la începutul mileniului doi”. Unele nu aveau sens decât pentru colecționari, fiindcă aparțineau unor personalități moarte demult, sau atestau obiceiuri de consum foarte vechi: un router, un telefon inteligent.

În mai puțin de un an, Luca avea sute de locații în întreaga lume și mii de angajați. O armată de 500 de colecționari, 400 de povestitori, 300 de manageri superiori, 200 de manageri inferiori, 100 de manageri în training. Erau foarte mulți manageri, pentru că unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Zeul Imperiului era el, Luca. Nu mai era nimeni ca el, iar până la patruzeci de ani devenise complet singur. Plutea în eter, nici acasă, nici în deplasare. Sperase ca grupul de prieteni să-i facă bătrânețea mai ușoară. Dar evidența l-a lovit peste ochi ca providența.

Până la șaptezeci și opt de ani s-a comportat cu diagnosticul (Alzheimer) cu eleganța unei dansatoare pe sârmă. Dar acum, sorbind din paharul de vin rece, a încetat să se mai opună. Voia să cheltuiască tot, contul trebuia golit urgent, înainte să nu mai știe ce e ăla. Avea să cumpere lucruri mici, inutile și scumpe – globuri din zăpadă, mini frigidere de hotel, degetare de aur, gloanțe folosite -, până ce va urca din ce în ce mai sus pe scara absurdului.