Era deja toamna anului 1951 când l-am cunoscut pe William S. Abia împlinisem douăzeci de ani și îmi căutam de muncă. Am dat peste un anunț în ziar pentru un post de asistent al unui inginer audio, angajat în cercetare independentă. Încurajat de faptul că nu era necesar să am cunoștințe teoretice în domeniu, am aranjat o întâlnire cu potențialul meu angajator, un bătrân cu păr rar și deschis la culoare, ochelari rotunzi și nas acvilin. Am aflat că era italian și se stabilise în State încă din ultimii ani ai Războiului. În tinerețe lucrase ca asistent al lui Guglielmo Marconi, la experimentele sale cu unde radio. Nu știu ce a văzut la mine de mi-a oferit postul la finalul întâlnirii, probabil a făcut-o pentru că fusesem singurul dispus să îl asculte.
În ciuda aspectului său oarecum neîngrijit și a accentului puternic cu care vorbea o engleză, altfel, destul de corectă, am aflat în următoarele săptămâni că poseda cunoștințe vaste în legătură cu proprietățile sunetului. Mai mult, părea să îmbine cu ușurință abordarea științifică (în care excela) cu cea mitologică. Acest lucru era exemplificat cel mai bine în teoria sa cu privire la cum niciun ecou nu poate reproduce exact sunetul pe care îl reconstituie, distorsionând tonalitatea și poate chiar semnificația cuvintelor. William S. a ajuns să creadă că aceasta este expresia creatoare a nimfei cu același nume, încă melancolică din cauza iubirii neîmpărtășite de Narcis.
Deși fascinante dintr-un anume punct de vedere, nu m-am așteptat ca William S. să creadă cu adevărat în înțelesul acelor pasaje, până în ziua în care mi-a împărtășit secretul său. Obișnuindu-se, cred, cu prezența mea și dornic să reia munca pe care a abandonat-o când a părăsit Italia, mi-a înmânat un caiet. L-a prezentat drept jurnalul lui Marconi, evidențiind un pasaj care nu mă va părăsi niciodată și pe care îl pot reda integral:
,,Acum, la apusul vieții mele, pot spune cu tărie că niciun sunet nu moare cu adevărat, doar se descompune până în punctul în care noi, cu simțul nostru, nu-l mai putem percepe. Orice sunet poate fi recuperat cu aparatul potrivit. Este intenția mea să construiesc un astfel de aparat, suficient de puternic ca să readucă în lume nu doar cuvintele rostite de Mântuitor în timpul Predicii de pe Munte, dar și vocea Sa.”
Au urmat pagini întregi cu schițe, planuri și notițe privind posibilitatea unui astfel de aparat, cu o undă radio capabilă să capteze orice sunet pierdut. William S. m-a asigurat că poate fi construit și că avea nevoie de ajutorul meu pentru asta.
În următoarele luni am lucrat împreună la un prototip, petrecându-ne amândoi aproape toate orele din zi în atelierul său improvizat. Nu puteam să nu mă întreb de ce alegea să își dedice resursele pentru o mașinărie care nu ar trebui să existe decât în imaginație. Deși se arătase întotdeauna deschis și cordial față de mine, părea să ascundă o suferință țipătoare, deranjantă ca un tinitus. Uneori aveam impresia că vorbește doar pentru a acoperi sunetul unor tobe asurzitoare și constante, pe care numai el le putea auzi. Nu puteam să nu mă întreb ce schelet sonor încerca angajatorul meu să dezgroape.
Treptat, starea sa sufletească părea să fluctueze tot mai mult, în funcție de ritmul progresului nostru – tresărind cu bucuria unui cântec de copil în momentele (destul de rare, de altfel) în care avansam, apoi schimbând deodată cheia în clipele în care piesa la care trudiserăm cu săptămânile eșua lamentabil.
Au trecut aproape cinci ani de muncă continuă până când o urmă de ce s-ar putea numi progres a hotărât să se materializeze în laboratorul nostru. Era o zi ploioasă de martie, în apropierea Paștelui, când prototipul imaginat de Marconi și construit de mine și de William S. a tras primele suflări de viață. Rostind pe latinește primul verset al Evangheliei lui Ioan (In principio erat Verbum, et Verbum erat apud Deum, et Deus erat Verbum), William S. a așteptat ca ultima urmă de ecou să dispară. A pornit aparatul, și, spre surprinderea și groaza amândurora, acesta a părut să înregistreze cunoscutele cuvinte abia după ce au fost pierdute în neant.
Au urmat numeroase alte testări la intervale diferite. Timpul nu părea să fie o problemă, aparatul fiind capabil să capteze cuvinte și sunete emise la distanțe de la cincisprezece minute la câteva săptămâni, poate chiar mai mult. Raza sa de acțiune, însă, părea să fie limitată la câțiva metri – orice sunet emis în afara acestui cerc era pierdut pe vecie.
După ce entuziasmul ce a însoțit această descoperire s-a domolit, am hotărât amândoi să reluăm testările după Paște, căzând de acord asupra necesității unei pauze reale. În încercarea mea de a repara relația cu familia, am acceptat invitația lor de a mă întoarce acasă pentru sărbători – invitație extinsă chiar și lui William S. Deși a primit-o bucuros, ne-a refuzat, spunând că dorește să revină în Italia, acum că războiul se terminase. Am convenit să ne revedem în a treia duminică de după Înviere pentru a continua lucrările.
Nu l-am revăzut niciodată. M-am întors la laborator la data stabilită, însă el nu era acolo – am folosit setul meu de chei pentru a intra și am observat că aparatul lipsea. Câteva luni mai târziu am fost contactat de un bărbat care pretindea că este executorul său testamentar și care m-a informat că William S. fusese găsit fără suflare într-un apartament din Milano. Toate echipamentele și hârtiile sale de lucru erau distruse, cu excepția unei înregistrări pe care avocatul mi-a înmânat-o distras. Când i-am dat drumul, am auzit vocea unei femei cu un timbru plăcut, ca de chitară, rostind cuvinte pe care eu n-am putut să le înțeleg.
