Contractul e în email, parafat electronic de responsabilul cu colecția de traduceri din limbi exotice; trebuie acum să-l printezi, să completezi datele lipsă, să-l semnezi și să-l datezi. Dup-aia îi faci poză, o transformi în pdf și trimiți înapoi la editură. Din momentul ăla ai șase luni; ți s-a promis jumătate din plată când predai manuscrisul, și restul când se publică. Banii sunt un pic mai mulți decât în cazul unei traduceri din engleză, franceză, sau italiană. Ba chiar primești cu vreo 10% în plus față de o traducere din japoneză.

E un contract standard, ai mai semnat așa ceva și în trecut, iar numele ți-a apărut deja tipărit de câteva ori: înăuntru, pe prima pagină, sub titlu și numele autorului. Așa cum se cuvine— deși ai colegi care mormăie că vizibilitatea traducătorului contează, că traducerea e muncă de creație, ei se vor umăr la umăr cu autorul, pe copertă. Înțelegi sentimentul, că doar ești și tu în branșă: știi că atunci când Leopold Bloom vorbește în română, cuvintele lui nu sunt cele scrise de James Joyce, ci fie ale lui Mircea Ivănescu, fie ale lui Rareș Moldovan. Plus ale editorilor care s-au ocupat de text, șamd.

Pe de altă parte, totuși, povestea, personajele și structura nu-s din capul traducătorului, care e doar un catalizator, un medium. Așadar, ce trebuie să faci tu acum și-n următoarele câteva luni e să te așezi zi de zi în fața calculatorului, să deschizi cartea de tradus într-o parte, un document Word nou în cealaltă, să-ți aliniezi în banda browserului câteva taburi cu dicționare online și să dai startul unei lungi ședințe de spiritism pentru a invoca spiritele lumii fictive. Sigur, alții vor folosi metode vag diferite, de exemplu poate nu au licență de Word și scriu cu altă aplicație, sau la mașină, old school; or mai fi și excentrici care scriu de mână, sau, dimpotrivă, ultra-tehnologizați care folosesc speech-to-word ca să-și dicteze traducerea. Poate nu toată lumea se omoară după dicționarele online, unii stau pe birou cu teancuri de ceasloave clasice, de hârtie. În principiu, totuși…

Iei laptopul într-o mână, cana de cafea în cealaltă și te așezi în fotoliul „de lucru.” Ca-ntr-o nuvelă netradusă, în care personajele își mișcă buzele dar nimic nu ajunge la cititor, e liniște. Prea grea, de altfel — întreruptă la momentul oportun de muzica vecinei de deasupra, un cafe concert numai bun pentru o dimineață de primăvară post-cireși pe o stradă turistică din fosta capitală imperială a Japoniei. N-ai putut niciodată lucra în liniște completă, dar nici cu muzică aleasă de tine. Ai nevoie de un element de surpriză și de necunoscut. Ceva prea familiar te-ar distrage, necesitatea de a controla succesiunea melodiilor din playlistul propriu nu te-ar lăsa să te concentrezi asupra curgerii cuvintelor dintr-o limbă în alta. Așa, alegerea vecinei de deasupra e numai bună!

Sub auspiciile acestei prime zile de aprilie, deschizi calculatorul în poală și, aruncând o ultimă privire pe geam, la lavanda care dă să-nflorească, începi să scrii.

***

„Ime, taci și ascultă! Dacă mă ajută zeii adulților obosiți, o să zburzi în curând pe câmpiile somnului; dacă nu, măcar o să înveți câte ceva despre trecutul neamului nostru. E adevărat că Istoria e scrisă de învingători, dar nici pe învinși nu-i poate împiedica nimeni să ducă povestea mai departe. De exemplu, atunci când încearcă să-și adoarmă copiii hiperactivi ca să aibă și ei o clipă de liniște. Hai, bagă-te sub plapumă și închide ochii. Cum de ce? Fiindcă așa trebuie, ca să-ți poți închipui mai bine.

Cu mii și mii de ani în urmă, pe vremea când bucata asta netrebnică de pământ încă se mai ținea de mână cu întinsul continent— abia atingându-și degetele, ca doi adolescenți la prima întâlnire—, câțiva oameni s-au rătăcit în timpul unei furtuni. Nemaiștiind drumul înapoi spre casă, s-au apucat să-și încropească una nouă, pe prima palmă de pământ desțelenit pe care au găsit-o, pe marginea unui lac mai albastru decât cerul și în poala unei păduri atât de dese încât le fusese imposibil s-o pătrundă. Cât timp au fost ocupați cu construirea noii vetre nu au avut răgaz să se gândească la nimic altceva, dar, când totul a fost gata și lucrurile au început să intre pe făgaș, și-au dat seama cât de mult le lipsea casa pierdută în furtună.

Prinși între lacul mult-prea-albastru, pădurea mult-prea-deasă și mult-prea-multele griji de zi cu zi, și să fi vrut n-ar fi avut când s-o mai caute, darmite s-o și găsească, așa că, în schimb, au început să compună cântece și povești despre ea. În ele, așezarea lăsată în urmă devenea din ce în ce mai mare și mai frumoasă, locuită nu numai de rudele și prietenii pe care nu-i puteau uita, ci și de animalele și zeii pe care trebuiseră să-i inventeze ca să nu se mai simtă așa de singuri și de departe. Cea mai cunoscută dintre poveștile lor se cheamă Miracolul ursului de cristal, iar primul cântec pe care-l învață toți copiii e Fulgii sunt stele. Amândouă sunt rimate, ca să fie ușor de memorat și imposibil de uitat. Văd că nu dormi încă, Ime. Zeii adulților odihniți m-au abandonat în seara asta. Zi-mi despre ce să-ți vorbesc în continuare, urși sau stele?”

***

Clipocitul tastaturii încetează, înlocuit de cel al ploii. Miroase a zambile ude și a cireși scuturați. În dreapta ecranului calculatorului se vede deschisă pagină de Word pe jumătate plină, cu cursorul pulsând la capătul ultimului rând; în stânga, o pagină albă, imaculată ca zăpezile din Siberia.