La 6:30, în iulie, soarele insista să toarne lumină în cameră pe la marginile cearceafului atârnat în fereastră. În somn, un firicel de salivă i s-a prelins pe obraz și s-a scurs pe pernă. Ca un abur se ridica sforăitul ritmic al tatălui, iar mama dormea la dreapta lui, expirând cu un mormăit cât o șoaptă. Dar nimic din toate astea nu l-a trezit pe băiat, ci gândul la toate posibilitățile unei zile nesfârșite, așa cum sunt ele când ai 7 ani și 3 luni. Mai ales eventualitatea să vadă o broască în carne și oase.
S-a strecurat printre părinți, s-a îmbrăcat singur, ca un băiat mare – tricoul l-a luat cu fața în spate, dar nu pe dos – și a ieșit din cameră, cu o lentoare pe care copiii n-o găsesc decât atunci când își doresc ceva ce nu pot obține de la părinți treziți la 6:30 într-o zi de sâmbătă.
În bucătărie l-a întâmpinat bunicul, ca după o lungă despărțire, deși se împlineau deja opt zile de când stăteau la el. L-a pupat, înțepându-l cu barba, și i-a întins pe masă toată mâncarea din frigider.
— Buni, ai văzut vreodată o broască a-de-vă-ra-tă?
— Numai una? Zeci, poate sute.
Bunicul sorbea zgomotos dintr-un pahar cu vin, iar băiatul mușca dintr-o roșie.
— Daaaaa? Unde?
— Nu striga, îi trezești pe mami și tati.
— Daaaa? Unde?, repetă șoptit băiatul.
— La apă le place broaștelor.
— Mă duc să le pun apă! strigă băiatul și ieși val-vârtej.
După ce și-a terminat vinul și a pus la loc mâncarea lăsată neatinsă, bunicul l-a găsit pe nepot sub fereastra camerei în care dormeau părinții. Făcuse o baltă și tot chema broscuțe, dezamăgit că niciuna nu venea să se adape.
— Hai să vedem Argeșul, i-a propus bunicul.
Fără o vorbă, băiatul l-a luat de mână și au pornit către râu, atât de aproape de casă încât, atunci când era deosebit de învolburat, dacă nu cotcodăcea nicio găină și nu lătra niciun câine, puteai să-l auzi.
Din curțile vecinilor se ridica forfota dimineții, dar drumul era pustiu și acoperit cu un strat moale de praf. Mergeau cu soarele în spate, iar în față li se întindeau umbrele, mai lungi, mai subțiri și mai depărtate decât ei.
— Ce fac broaștele acum?
— Ce să facă…copiii broască dorm și broaștele mari muncesc.
— Și bătrânii broască?
— Ei prind râme.
— Și ce fac cu ele?
— Le mănâncă.
— Săracele…
— Nu le doare pe râme.
— Nu, săracele broaște că mănâncă râme.
Malul Argeșului era abrupt și neprietenos, așa că au rămas la câțiva metri distanță de apă. S-au descălțat și s-au așezat pe iarbă. Bunicul a rupt un fir și a început să-l mestece. Și-a rupt și băiatul unul. Avea gust de praf.
Argeșul era murdar și puțea ca o hazna. Apa cenușie curgea agitată, cu mici vârtejuri din loc în loc.
— Unde se duce apa asta?
— La Dunăre, îi răspunse bunicul, neluându-și ochii de la ea.
Băiatul ar mai fi întrebat dacă în apă sunt pești, broaște, dacă oamenii fac baie în ea sau s-a înecat vreodată cineva, dar uruitul apăsător nu îl lăsa. Asta îl enerva, dar îl și liniștea.
Câțiva nori curgeau încet pe cer, în aceeași direcție.
— Prindem astăzi o broască?
— Prindem când venim data viitoare.
— De ce?
— Azi broaștele se întorc la oraș.
Au mai stat o vreme lângă apă, dar râul era mai negru și tăcerea mai grea.
— Mergem?
La întoarcere aveau soarele în față. Tot de mână se țineau, dar erau un pic mai grăbiți, mai aplecați. Cu cât se îndepărtau de râu, cu atât ziua se făcea mai mică.
Acasă, totul părea la fel de nemișcat, așa că băiatul și-a permis să spere că încă nu s-a trezit nimeni, că ziua era în continuare încărcată de posibilități, mai ales ca el să vadă o broască în carne și oase. Speranța a durat până a deschis ușa. Părinții, nu doar treji, ci agitați de-a binelea, puneau frenetic borcane cu zacuscă în sacoșe adânci de rafie.
— Nu te mai descălța că mergem!
Mama l-a apucat de o mână și l-a tras până la mașină, unde s-a pus pe umplut portbagajul.
— Uite ce ți-ai făcut! Tac-tu mare te-a lăsat să te așezi unde a fost praful mai mare! Ai mâncat ceva pe ziua de azi?
— O roșie mare.
— Atât? Te-a lăsat să pleci nemâncat?
— La bloc sunt broaște?
— Hai, ce stai? Hai, că tac-tu mare nu vine să ne ajute. E ocupat să bea.
— Mă duc până la el.
— Ca el vrei să fii? Apucă de-aici să cărăm amândoi. Când nu mai poți, lăsăm jos. Hai.
Când au terminat, soarele deja cobora și Argeșul părea o amintire dintr-o altă vară.
— Mihăiță! Hai puțin!
Așezat pe bancheta din spate, cu centura pusă și două sandwich-uri lângă el, băiatul nici n-a auzit că îl strigă bunicul. I-a răspuns mama.
— Nu mai vine că plecăm!
S-a apropiat el de mașină, cu palmele făcute căuș, prins între teamă și speranță.
— Hai să-ți arăt ceva!
— Ce-ai acolo? Ce să-i arăți?
— O broască, să vadă băiatul.
— Îu! Du-te cu ea de-aici! Las-o și hai să spunem pa-pa.
Băiatul a rămas încremenit în mașină. Timpul s-a cristalizat în zece secunde nesfârșite, în care uruitul motorului suna ca valurile Argeșului. Bunicul a dat drumul broaștei, s-a șters apăsat pe pantaloni și a mers să-l pupe pe nepot, înțepându-l cu barba.
— Să veniți cât mai repede, da?
— Săru-mâna, pa, i-a răspuns mama, în timp ce-și închidea ușa.
După ce au pornit, băiatul a scos capul pe geam și s-a uitat mult timp în urmă, la bunicul din poartă, care îi tot făcea cu mâna.
— Dacă mai bea cu noi acolo, nu mai venim.
Când punctul mic și negru a fost înghițit de un deal, băiatul a închis geamul.
— Știe broasca să se întoarcă la familia ei?