Stă nemișcată cu mâinile împreunate la piept. Se uită pe geam, mijind ochii de parcă s-ar chinui să vadă departe, deși depărtarea e doar grădina noastră și casa vecinului.

— Nu știu ce-i cu vaca asta de nu mai vine!

— Hai înăuntru, mamaie, e frig pe hol!

Și mamaie Opili vine după mine. Atât de încet încât nu-i aud pașii și uit, pentru câteva secunde, că e în spatele meu. Se așază lângă sobă și, abia când începe să soarbă din cafea, realizez că e acolo.

— I-ai zis mă-tii de vacă? Să meargă după ea, mamă, că se face seară! E ziua scurtă, acu se-ntunecă.

— Stai liniștită, mamaie! Vrei cozonac?

Vrea. Orice e dulce și moale. Mamaie Opili făcea cei mai buni cozonaci din sat. Ea frământa, eu țineam ligheanul. Ea asuda, eu îi ștergeam broboanele. Făceam echipă bună împreună. Ca acum.

Se ridică iar, se mișcă de colo-colo. Se lipește de sobă. Mângâie pisica. Strânge firimiturile de pe masă. Își netezește fusta și-și strânge basmaua.

Râde când vede ce frumos ninge. Dar fulgii de zăpadă o și tulbură.

— Vai de mine, vaca! Trebuie să merg după ea!

O liniștesc iar, amintindu-i că e doar ora 12.00. Nu știu dacă mă crede, dar se așază din nou lângă sobă, privind la ninsoarea de afară.

Îi întrerupe visarea Agnes, care dă năvală pe ușă, cu obrajii roșii și hainele pline de zăpadă. Miroase a iarnă, e fericită, dar udă din cap până-n picioare. O trimit să se schimbe. Mamaie Opili vrea să meargă cu ea. Corp lângă corp, unul drept, celălalt îndoit, dar de aceeași statură, bunica și fiica mea fac un tablou perfect, la care continui să mă uit și după ce ele ies din bucătărie.

Ciorba e gata când Agnes se întoarce cu un teanc de chei în mâini.

— Ce-i cu cheile astea, pui?

— Mamaie a plecat.

O las pe Agnes la căldură, în bucătărie, iar eu pornesc prin nămeți după mamaie Opili. Mă rog să se fi îmbrăcat, măcar, și să nu fi ajuns prea departe. Era, totuși, inevitabil să nu plece după vaca aia, care nu mai există de zece ani.