Mă trezesc mai nou cu noaptea-n cap. În jur de ora cinci, cinci și jumătate, după cam tot atâtea ore de întors pe-o parte și pe alta. Pe când încep să prețuiesc somnul, mă părăsește. Primul impuls e să bâjbâi după ochelari, telefon și căști. Azi nu. Țin ochii întredeschiși. Nu mă împotrivesc stării de veghe. Îmbrățișez întunericul beznă, liniștea adâncă. Așternuturile răcoroase din bumbac, proaspăt spălate, uscate de vânt. Petrec timp în propria minte, care o zbughește în trecut ori de câte ori o scap din lesă. Cum făcea Prințesa Încâlceală din cartea copilăriei – Un mister cu stafide -, evantaiul ei vrăjit purtând-o după plac înainte sau înapoi în timp.

Tocmai citisem despre creatorul unei mașini a timpulul alimentată cu realitate virtuală, care-ți permite să-ți retrăiești trecutul. Primul pas e captura memoriei pe un suport capabil să absoarbă, să înregistreze, să redea la comandă. De câțiva ani durează la mine neliniștea, nerăbdarea pe care nu mi-o explic decât prin faptul că țin neapărat să mă întorc în trecut acum. Sunt convinsă că aș avea o putere asupra lucrurilor care mi s-au întâmplat, n-aș mai rămâne o neajutorată-n fața lor.

Cea care sunt în prezent măcar și-ar trece degetele peste patul carabinei de vânătoare atârnată pe perete între trofee încornorate, cu gurile întredeschise. Parcă trăiesc a doua jumătate din viață pentru a pricepe ce mi s-a întâmplat în prima.

Sunt gata să pornesc experimentul nostalgiei imersive. Pentru o fracțiune de secundă, mintea e o sugativă curată. Prima imagine care se înfățișează nu mă surprinde: orașul natal, parcul din fața spitalului județean în construcție, etajat pe terase, bănci cu câte un pacient în halat maron de câlți, straturi de panseluțe abia mijind. Eu cu Tibi și Zolti, doi gemeni neidentici. Eram deseori împreună, o treime stranie. Tibi era cel înalt, cu o față clară, gură roșie, ochi strălucitori, păr întins și lucios. Zolti, cât mine de scund, avea dinții din față împinși în afară, părul ondulat și sârmos. De el îmi plăcea. Sau așa încerca să mă convingă maică-mea, că ne văzuse ținându-ne de mână la ieșirea din bloc. Mă îndoiam. Ba da, insista ea. Îmi amintesc fața lui, chiar și vorbele mamei, dar nu reușesc să reconstruiesc emoția. Experimentul dă dovadă de goluri, încă se rafinează.

Mă străduiesc să hrănesc mașina cu orice detaliu. Clasa a șaptea. Trebuia să-mi măresc nota la biologie. Cred. Trebuia? Sau țineam eu neapărat? Profesoara, o femeie măruntă, cu tocuri uriașe și părul tapat în vârful capului, îmi ceruse la schimb niște organe de pasăre pentru laborator. Doar mie? Sau întregii clase? Zolti venise cu ideea să ne urcăm pe bloc, unde își făceau veacul porumbeii, îi hrănea aproape zilnic.

A doua imagine: etajul patru. Toți trei stăteam la etajul trei, ușile apartamentelor față-n față. Până acolo nu ne-ar fi bănuit nimeni. Urcaserăm ultimul etaj pășind cu grijă, să nu ne audă vecinii. Apoi mă cuprinsese frica să mă cațăr de-a lungul peretelui pe scara din fier, fără balustradă, care ducea pe bloc. Zolti o luase înainte fără să ezite. Eu tremuram în urma lui, cu borcanul într-o mână. Cred că mă oprisem pe la mine să-l iau din cămară, parcă mai avea un damf de zacuscă.

Tibi venea ultimul. Îmi vine să spun că asta m-ar fi liniștit, că m-ar fi prins el în caz că-mi aluneca piciorul, dar nu cred că era așa. Sigur i-a dat Zolti un ghiont capacului de metal, care aproape sigur era roșu și scârțâise la deschidere, după care a căzut amortizat de bitumul ce începuse să se înmoaie sub soarele de mai.

Pădurea de antene de pe bloc îmi apare-n minte. La fel, stolul de porumbei. Gânguritul lor, îndrăzneala de a se apropia, nerăbdarea de-a vedea mâna lui Zolti întinsă, boabele strecurându-i-se printre degete. Apoi Zolti cu un porumbel în brațe. Nu fusese vreo luptă, vreo zbatere de aripi, vreo încercare a păsării de a-și lua zborul. Nu cred. Sigur n-aș fi uitat. Cred că Zolti doar s-a aplecat și-a cules unul dintre porumbei, ca pe o piatră. Nu reușesc să văd sclipirea vreunui instrument ascuțit (anticipată doar de latura teatrală din hipocampus), nici despicarea cavității toracice. Nici sângele șiroind. Doar capul porumbelului atârnând moale într-o parte, ochii deschiși, fără viață. Inima, plămânii, rinichii, deja scurse, sfrijite, pierzând din culoare, aruncate grămadă-n borcanul cu urme de lipici de la etichetă.

Toate detaliile acestea capătă forța de-a mă azvârli înapoi în prezent. Deschid ochii larg. Lumina modemului proiectează umbre albăstrii pe perete. Pe la marginea draperiei pătrund primele raze de lumină. Amintirea nu se încheie chiar aici, sunt sigură. Experimentul ar fi incomplet. Trebuie neapărat să culeg și ultimele date.

A treia și ultima imagine: pătrățele de faianță albă de pe banca din laboratorul de biologie. Îi întinsesem profesoarei borcanul cu entuziasm (aici nu am niciun dubiu). Rememorez dezamăgirea acelei femei pe jumătate cât mine. Rictusul ei caracteristic. ,,Dar trebuia să le legi pe o lamelă. Să le pui în formol. Ce să fac eu acum cu ele? Bine, hai, lasă-le aici.” Dădu din mână a lehamite, unghiile îi erau lungi, ascuțite și roșii, cred. Deșurubă capacul stiloului și deschise catalogul, ca pe un evantai uriaș, să însemneze ceva în dreptul numelui meu.