Pe Lin Lin am cunoscut-o la Paris, în 2010, la vernisajul expoziției de pictură de la A2Z Art Gallery. Venisem pentru a-l susține pe Pierre și a fi un prim admirator al lucrărilor sale. Eram prieteni buni și nu puteam să-l refuz.

Galeria era plină de lume când am ajuns. Fum, șampanie fină, talii subțiri, sacouri cu coatele peticite și, peste toate, un zumzet continuu, ca o prăvălire îndepărtată de ape. Întârziasem intenționat, ca să scap de speechurile de început, de genul „Pierre este un artist complex. Prin creațiile sale, dovedind o desăvârșită mânuire a penelului, el configurează o lume miraculoasă…”. Știu textele astea pe dinafară. Variază puțin, în funcție de talentul și zona artistică în care se bălăcește pictorul.

Lin Lin era o fată firavă, tunsă băiețește, cu un aer ștrengar și ochi așezați la marginea feței, parcă înadins fugind unul de altul, pentru a putea prinde dintr-o privire și marginea din stânga și cea din dreapta a șevaletului. Purta o bluză albă cu dantelă, o salopetă verde și o pereche de balerini galbeni. Făcea notă evident discordantă cu restul mulțimii simandicoase.

Picturile lui Lin Lin se deosebeau de toate celelalte. Majoritatea artiștilor împrăștiau pe simeze dungi și cercuri colorate, oarecum drepte, oarecum rotunde. Lin Lin, însă, aduna fulgi care la fiecare adiere erau gata să zboare și să cadă apoi pe umeri, pentru a se îmbiba în țesături sau a se topi în plete. Culorile lucrărilor sale erau pale, de parcă își înmuia cu teamă penelul. Sau, poate că teama venea la atingerea pânzei, pe care nu voia s-o rănească.

A trecut neobservată de publicul ce s-a îndreptat cu ochelari de cal spre numele mari, dar și de majoritatea criticilor. I-a atras, însă, atenția lui Nicolas Bourriaud, care a amintit-o într-unul din discursurile de încheiere. „Lin Lin este un artist ale cărui lucrări captează vederea prin originalitate” – a spus el, fără să-i arunce vreo privire, ca și cum ar fi vrut doar să facă o notă pe un petec de hârtie, să nu uite. „Dacă Lin Lin va adăuga mai multă forță și culoare lucrărilor sale, va ajunge departe” – a încheiat el, scurt.

Lin Lin l-a ascultat. Anul următor a lăsat deoparte acuarela și a acoperit pânzele în guașă. Nu le-a dispărut delicatețea, dar au început să capete greutate. Fluturii nu mai zburdau prin pânzele ei, locul lor fiind luat de păsări cu aripi mari, care acopereau aproape în întregime cerul. Lumea a început să-i aprecieze lucrările, oprindu-se de-acum în fața lor, cu atât mai mult cu cât Nicolas Bourriaud a aplaudat schimbarea la vernisajul expoziției din Lyon, un an mai târziu.

Am avut surpriza ca Lin Lin să mă recunoască atunci. A tresărit când m-am apropiat, a zâmbit cald și mi-a întins o mână de copil. Dacă la prima întâlnire o descoperisem mică și firavă, acum îmi părea că se topise de-a dreptul, asemeni unui om de zăpadă, dar nu de la căldura din exterior, ci dinăuntru. I-am spus toate astea și-a murmurat, aproape fără să dezlipească buzele, zâmbind în același chip ștrengar: „Ooo, nu-ți fie teamă, are grijă Mama Yi de mine, nu pier eu atât de ușor.”

Aveam să o mai văd și la alte vernisaje, la Londra, Frankfurt, Milano. Lucrările sale erau de-acum apreciate de public și de critică. Își pierduseră într-o oarecare măsură grația, însă căpătaseră nu doar greutate, ci și forță, ascuțime pentru a se înfige în ochiul privitorului. Erau în asemenea măsură încărcate de culoare, încât ai fi putut spune, cu mâna pe inimă, că acolo e o bucată de braț, o cărămidă dintr-un zid, o privire decojită din dejurîmprejur, o felie de suflet. Arătau mai mult ca un basorelief, decât ca o pânză pictată.

Pe măsură ce lucrările ei căpătau tot mai multă forță, Lin Lin apărea tot mai slăbită. La ultima întâlnire de la Factory18, în Viena, nu am recunoscut-o. Nu era doar o firavă umbră a femeii pe care o întâlnisem în Paris, ci devenise parcă transparentă, toată culoarea din trup scurgându-i-se în pantofi. Mă speriam de fiecare dată când cineva se apropia de ea, ca nu cumva să treacă peste ea așa cum treci peste preșul întins la ușă. Devenise, însă, faimoasă, iar succesul ei mă bucura.

Apoi, pentru o bună bucată de vreme, nu a mai văzut-o nimeni. Apărea pe primele pagini ale ziarelor, în emisiunile de artă, în analizele criticilor. Dar în persoană, niciunde.

După trei de ani de la dispariție, am decis să o caut. A fost tare greu. Nimeni nu mai știa nimic despre ea, omul de zăpadă se topise de tot. Unul dintre prietenii ei chinezi și-a amintit, însă, că o văzuse în Madaozhen, unde locuia împreună cu mama ei. Am găsit-o, în sfârșit, într-un bloc comunist făcut din cuburi, cu pereți reci, cenușii. Mi-a deschis Mama Yi. Avea obrajii zbârciți, făcuți parcă din vorbe lepădate. „Lin Lin – am întrebat – unde e?”. Femeia s-a codit să spună ceva. Fiindcă a văzut că nu am de gând să plec, a deschis ușa spre micul dormitor, iar într-un colț al patului era ceea ce rămăsese din Lin Lin, doar un ghem de carne. Brațele îi deveniseră două cioturi, trupul i se împuținase încât părea al unui miel, iar fața arăta precum o pictură uitată în ploaie, cu făgașe scurgându-se-n carne, ducând cu ele culoare și miez. Am închis ochii și-am fugit.

La Paris, același Nicolas Bourriaud anunța nașterea unei stele de nivel mondial.