Phoebe şi colegii ei din clasa a treia nu putuseră ieşi în pauză vinerea care trecuse din cauza unui urs. Copiii se îmbulziseră la ferestrele clasei şi se uitaseră la ursul negru şi lucios ca la televizor.

Ursul se suise cu burta pe leagănul negru de cauciuc şi începuse să se legene cu faţa în jos, cu picioarele atârnându-i ca nişte ancore. Ursul se îndreptase greoi spre tobogan şi-l escaladase pe partea greşită. Se urcase pe caruselul metalic, se întinsese pe spate şi privise norii care se roteau agale deasupra lui.

Copiii își întinseseră gâturile ca să vadă ce vedea ursul, dar dinăuntru era pur şi simplu altceva. Mai târziu, învăţătoarea le-a cerut să deseneze ursul, iar după mai multe săptămâni, când învăţătoarea a ales cel mai bun desen pentru a face din el un steguleţ, ursul a devenit un fel de mascotă numai a lor. Flutura cocoţat pe un mic postament de lângă catedra ei. Phoebe desenase fața mare de urs cu niște ochi miraţi, larg deschişi, şi o guriţă mică de tot. Phoebe era o fetiţă mărunţică şi tăcută care purta ochelari, îşi trăgea veşnic nasul, avea o coadă împletită care-i atârna pe spate ca o şină de tren, ronţăia creioanele la capete și-i venea greu să calculeze împărțiri cu rest și să-și facă prieteni.

Copiii priviseră îndoiți joaca ursului cu dotările lor în timpul recreației. Oscilau între mândrie și iritare.

— Nu-i corect, șoptise Heidi.

— Cred că cel mai mult îi place la leagăne! strigase Drew.

Phoebe își dădea seama ce simte, dar încă nu știa să exprime acele sentimente în cuvinte, așa că întorsese spatele ursului-televizor și privise lung un colț de perete de beton golaș. Își încleștase pumnii micuți, ridicase umerii și ciripise ca o pasăre. Ciripitul îi dăduse o senzație de bine, iar tabla îi purtase mai departe vocea, prin fisurile minuscule ale ferestrelor închise etanș. Ursul ciulise urechile, continuând să se învârtească încetișor în carusel, cu metalul încălzindu-i spatele. Apoi, nasul ursului se întorsese spre fereastra acoperită de chipurile copiilor, în care vedea reflectată chiar imaginea locului de joacă.

Ursul se ridicase și se apropiase adulmecând – o față mare de urs apărând deodată lângă fețele uluite ale elevilor, despărțite doar de un geam. Copiii se retrăseseră într-o mare învălmășeală. Jimmy lătrase ca un câine – o dată, de două ori – și uriașul urs se legănase pe labele dinapoi, sărise jos, apoi se îndreptase cu șoldurile lui masive spre șirul de case standard de suburbie din jurul școlii, trecând chiar pe lângă casa unde Phoebe locuia temporar cu mătușa ei Susan.

Ursul se îndepărtase greoi, în curând începuse ora de matematică și nimeni, nici măcar învățătoarea, nu povestise nimănui cele întâmplate, deși nu se vorbiseră între ei.

Așa că vinerea următoare, când lumina se făcu limpede și vie, iar cerul căpătă o nuanță miraculoasă de albastru, Phoebe se opri din sărit șotronul și se îndepărtă grăbită de ceilalți copii. Simțea un imbold atât de sălbatic, că abia se putea abține. Ciripitul veni din adâncul ființei ei, cum stătea cu capul ridicat, cu gura rotunjită într-un O mare, cu ochii strâns închiși, cu picioarele apropiate și drepte. Coada împletită îi atârna pe umeri ca o săgeată mare orientată în jos.

Ca la un semnal dinainte plănuit, dar niciodată acceptat, copiii se strânseră în cerc în jurul lui Phoebe, privind cu speranță spre cer, și se gândiră la urs, care devenise deja amintirea a tot ceea ce nu puteau exprima în cuvinte, atunci și mulți ani după aceea.

***

Squawk

Phoebe’s third grade class couldn’t have recess last Friday because there was a bear. The children piled themselves behind the classroom windows and watched the shiny black bear like a TV show.

The bear heaved its belly onto the black rubber swing seat and swung facing downward, its legs dragging behind it like anchors. The bear lumbered over to the slide and climbed up the wrong way. It pushed itself onto the metal carousel, laid on its back and stared at the clouds as they circled slowly above him.

The children craned their necks to see what the bear saw, but from inside it just wasn’t the same. Later the teacher asked them to draw the bear and weeks later the bear became a kind of private mascot when the teacher had a small flag made replicating the best drawing. It flew from a tiny stand perched at the end of her desk. Phoebe had drawn the big bear face with large astonished eyes and the tiniest mouth. A small, quiet girl with a snuffly nose, glasses, and a braid running down her back like train tracks, Phoebe chewed the ends of her crayons, had problems with long division and making friends.

The children had mixed feeling about the bear playing on their equipment during recess. They wavered between pride and inconvenience. “It isn’t fair,” whispered by Heidi. “I think he likes the swings the best!” shouted Drew.

Phoebe knew how she felt, but she had no words for those feelings yet, so she turned her back on the bear TV and stared at a patch of blank cinderblock wall. She clenched her petite fists, raised her shoulders and squawked like a bird. It felt good to squawk and her voice reverberated off the chalkboard and through the tiny cracks in the seals of the closed windows. The bear’s ears perked up, as he continued to rotate slowly on the carousel, metal warming his back. Then the bear’s nose swiveled toward the window, filled with the children’s faces and upon which the playground itself reflected back to him.

The bear stood and sniffed his way over—a big bear face suddenly right next to the astonished student faces, separated only by a plane of glass. The children stepped back in one big herd. Jimmy barked like a dog—once, twice—and the big bear teetered onto its hind legs, thumped back down and then walked away with his heavy hips into the line of suburban tract houses that surrounded the school, right past the house where Phoebe lived with her Aunt Susan, for now.

The bear lumbered away and soon math lessons started and no one, not even the teacher, told anyone what had happened, even though no one told anyone not to.

So this Friday when the light turned crisp and bright, and the sky hit a certain miraculous shade of blue, Phoebe stopped hop-scotching and walked quickly away from the other children. She had a need so fierce she could barely contain herself. The squawk came from deep within her, head tilted up—mouth formed into a big round O—eyes squeezed shut, feet together, legs straight. Her braid swung over her shoulders like a big arrow pointing down.

Like a signal planned in advance but never agreed to, the children circled around Phoebe, looked expectantly up into the sky, and remembered their bear, which was also already the memory of all they couldn’t put into words, now and for years to come.

 

Sherrie Flick
Sherrie Flick este o scriitoare americană. A publicat un roman și trei volume de proză scurtă, iar al patrulea, Breaking (Autumn House Press), va apărea în 2025. În 2024 va debuta și la categoria eseu, cu Homing (University of Nebraska Press). Sherrie este coeditorea antologiilor Flash Fiction America (W. W. Norton 2023) și The Best Small Fictions 2018. În prezent, este editor la SmokeLong Quarterly. Locuiește în Pittsburgh, Pennsylvania.

Sherrie Flick is an American writer. She's the author of a novel and three short story collections. Autumn House Press will publish her fourth story collection, Breaking, in 2025. University of Nebraska Press will publish her debut essay collection, Homing, in Fall 2024. She is co-editor for the anthology Flash Fiction America (W. W. Norton 2023), served as series editor for The Best Small Fictions 2018, and is a senior editor at SmokeLong Quarterly. She lives in Pittsburgh, PA.

©FEEDBA_

Aș fi vrut să-i zic să intre, dar n-am mai apucat pentru că pașii ei au luat-o înaintea gurii mele, înaintea timpului, înaintea omului care ar mai fi avut nevoie de câteva mâini ca să se descurce cu propriile catrafuse. Am clipit și era deja în fața mea, pe fotoliu....

Rituri

Deschise ochii. Rochie albă, ea întinsă pe pământ. Își descleștă degetele și se sprijini în podul palmelor. Părul îi veni grămadă în față, acoperindu-i chipul. O umbră se lăsă deasupra ei. Luciul unei perechi de pantofi, o mână cu palma deschisă aproape de creștet. Se...

Mai mult decât e necesar

Diminețile îi sunt toate la fel. Piciorul se mișcă ușor sub pătură în camera înăbușită, e vară și dâre de căldură se plimbă deja pe pereți, pe mobilă. L-a visat iar, sau poate doar i-a revenit în minte în clipele dinainte de trezire, când creierul îi țesea un fir de...

Sk1t50 4U

Toate visele mele către cel mai adânc dintre coșmaruri: oameni...

Daneza

Toată lumea din familie este speriată de el. Eu îi spun Bunicu. E...

Potârnichea

Potârnichea șchioapătă prin mogâldețele de frunze moi și se vâră sub...