A fost rugată să trimită pe site-ul revistei un text scurt, având în centru tema iubirii. I s-a mai spus, pe deasupra, să scrie din inimă. Cu o seară înainte de deadline a citit cerința și a rămas perplexă. A stat și s-a întrebat dacă merită și, dacă da, ce.
A scrie din inimă înseamnă a nu scrie deloc. Ar fi putut la fel de bine să-i zică dacă cumva te rătăcești într-o pădure întunecată, caută, din inimă, o cale de ieșire. Sau mănâncă din inimă, trăiește din inimă, fute din inimă, simte cu inima din inimă.
Se simțea, firește, furioasă. Nu suporta profunda lipsă de claritate a celor care îndrumă. În loc să fie satisfăcută de lipsa condițiilor, s-a zburlit în fața abordării vagi. S-a hotărât să trimită redacției un mesaj urgent în care să ceară o clarificare.
Răspunsul i-a venit undeva după miezul nopții, timp în care s-a temut că nu va avea să-l primească deloc. Își punea problema refuzului – pe care și-l schițase deja într-un draft. Mesajul era cam lung și extrem de plictisitor, având în vedere ora târzie. Din cauza oboselii, cuvintele se întretăiau ca țiglele unui acoperiș, pierzându-și înțelesul. I-au confirmat, însă, temerea – o sfătuiau, pe bune, să scrie din inimă. I-au urat, la final, inspirație, adăugând că scriitura ei este oricum una dintre cele mai inspiraționale și sensibile din generația de tinere autoare. S-a înfoiat ca un stol de păsări înnebunite ce își iau zborul de la sol.
Realitatea multora care scriu este interstițiul, intervalele finite dintre două sarcini sau pauza scurtă din mijlocul unei activități importante. Momentul în care te așezi la birou, pe cât de aiurit te simți, pe atât de focusat, și îți dai voie să scrii liber, contra cronometru. Nu e loc de inspirație în astfel de condiții și nici nu e nevoie de ea. Uneori, limitarea, sub orice formă s-ar impune, are o putere generatoare. S-a constrâns să adopte această atitudine la scurt timp după ce a început să scrie, cu mulți ani în urmă, când grijile legate de atitudinea corectă a unui scriitor o consumau cu totul și nu mai lăsau loc de scrisul propriu-zis.
I se vorbea despre inspirație ca de o condiție necesară pentru a produce literatură vie și, surpriză, mărturisirile multor autori importanți susțineau această ipoteză. Ei bine, nu e ceva ce a ajuns să simtă vreodată pe pielea ei. N-a traversat-o niciun șoc electric sau val de energie insuportabilă care să-i rupă barierele creatoare și să elibereze cuvintele pe foaie. Scrie cu țârâita. Nu face nimic la o viteză pe care să nu o poată controla. Dacă într-o zi îi ies cinci cuvinte care fac sens împreună, se vede nevoită să se declare mulțumită.
Apoi, sensibilitatea scriiturii ei e în sine un subiect sensibil. Când i s-a reamintit despre asta în răspunsul primit, a avut impulsul de a urla. Și-ar dori să poată scrie ficțiune horror și consideră că autoarele se descurcă cel mai bine cu acest gen. Asta fiindcă femeile sunt nevoite să trăiască într-o lume horror și înțeleg frica în toată adâncimea ei, precum și sentimentul (prevalent în literatura de acest tip) de a fi urmărită. Ea, în schimb, consumă, în mare parte, cărți care îi dau speranță și care creează noi echilibre. Așa că a ajuns să imite în scris ceea ce îi place să citească și îi oferă confort.
Nu are nevoie de condiții ideale, doar de direcții precise. E de părere că a-i spune cuiva să aștepte inspirația, să scrie din inimă, sau la timpul potrivit, înseamnă să ucizi scrisul. Cu toate acestea, a hotărât să-i mai acorde încă o șansă textului, măcar până trece noaptea, sperând că se va liniști.
Se apropia ora la care se trezește de obicei. Băuse două energizante după miezul nopții și cinci cafele în timpul zilei precedente. A început să scrie, mergea ușor, cel puțin la început, dar după câteva rânduri s-a oprit brusc, nemaiștiind în ce direcție să o ia. Se simțea înăbușită, nu mai avea nimic să ofere. Înainte de a adormi și-a promis să nu se mai enerveze așa de ușor în fața instrucțiunilor vagi. Să accepte că are nevoie să fie stoarsă ca o lămâie, de o mână fermă, la presiune constantă, ca să poată da tot ce-i mai bun din ea.
