„Cunoscutul pictor și ilustrator Valter S. a decedat într-o friguroasă dimineață de februarie pe treptele casei sale, împușcat de la mică distanță de un admirator fanatic – cel puțin așa susțineau gazetele vremii. Arma crimei a fost găsită mai târziu în tufișurile din apropiere, cu amprentele ucigașului pe mâner. ‘La fel ca John Lennon’ exclamase un trecător în vârstă, privind trupul întins pe paviment și ochelarii cu rame rotunde, căzuți alături. După investigații mai amănunțite, s-a dovedit, însă, că nu era vorba de un admirator, ci de fostul soț al celei de-a doua soții a pictorului, Melania, o botanistă depresivă, actualmente clienta unui sanatoriu de nevroze”.

Bianca s-a oprit din citit și a mototolit nervoasă peticul de hârtie lucioasă, decupat probabil dintr-o revistă glossy. De câte ori căuta ceva legat de taică-su, dădea peste Valter, ca un fel de umbră care însoțea amintirile. N-avea cum să nu simtă ironia sorții, în viață fusese taman invers, tatăl ei se complăcuse în rolul de umbră a lui Valter, strivit se pare de personalitatea bunului său prieten. Dispariția prematură a acestuia nu schimbase mare lucru, ba chiar celebritatea datorată acelei morți dramatice îl apăsase și mai tare pe al său părinte, țintuit, nu după multă vreme, într-un scaun cu rotile, de un atac cerebral.

De-a lungul celor doi ani în care zăcuse acolo mai mult într-o rână, privirea lui sticloasă o urmărise pe Bianca de cum intra pe ușă și până când răsucea comutatorul din dormitorul lui, predând întunericului trupul acela firav și neputincios. Nu o dată avusese impresia că vrea să-i spună ceva, însă, imediat ce încerca să-l descoasă, privirea îi devenea opacă, ca a unui refugiat în spatele obloanelor minții.

Poate că nu și-ar fi amintit toate acestea dacă nu i-ar fi apărut în vis, în chiar noaptea premergătoare comemorării unui deceniu de la moartea lui Valter. Inevitabilul s-a produs și chipurile celor doi au reapărut pe canalele de știri sau culturale, unul în prim plan, cu privirea ageră, sigur pe sine, iar celălalt retras în penumbră, fixând un punct din spatele camerei de luat vederi.

În spiritul veridicității absolute, în vis era la fel de tăcut cum fusese în ultimii ani de viață, reușind, totuși, să o ghideze, cu ajutorul gesturilor; mai întâi înspre sertarul cu fund dublu din dormitor, unde găsise mai multe articole decupate din ziare și reviste. Toate erau dedicate pierderii celui numit, pe bună dreptate, „Mucha cel Lucid”, datorită subtilității cu care scotea la suprafață anumite accente dramatice, ascunse privitorului neexperimentat sub aspectul, de multe ori frivol, al desenului. Tot în vis, taică-su îi vânturase prin față câteva schițe în creion și peniță, descoperite, la îndemnul lui, în scrinul vechi, sub ștergarele neatinse de mai bine de douăzeci de ani. Un teanc destul de consistent de schițe, toate semnate „Lucius”.

Fără să stea pe gânduri, Bianca le-a comparat cu unele ilustrații celebre ale lui Valter. S-a dovedit că respectau schițele până în cele mai mici detalii, culorile adăugate aproape că impietau asupra simplității tulburătoare a originalului. Dacă Lucius era tatăl ei, lucru de care era aproape sigură, de ce nu aflase nimeni? Era binecunoscut faptul că cei doi colaborau, însă amândoi lăsau să se înțeleagă că rolul „aghiotantului” era unul minor, care nu avea de-a face cu creația propriu-zisă. „Prezența lui mă inspiră”, spusese odată Valter, o declarație care le dăduse de furcă amândurora, obligați ulterior să dezmintă existența unei legături intime între ei, lucru care ar fi șocat opinia publică și le-ar fi pus familiile într-o situație jenantă și umilitoare.

Dar cel mai mult o neliniștea cheia descoperită într-un plic pe fundul sertarului. Pastila de plastic prinsă cu sârmă avea numărul 173, inscripționat stângaci. Nu putea fi decât de la un oficiu care găzduia căsuțe poștale sau din gară. După câteva încercări, a descoperit locul – o clădire scundă, pierdută printre blocurile anoste ale cartierului unde copilărise. Caseta conținea o pungă de plastic opacă, legată cu bandă adezivă, înăuntrul căreia se ascundea un revolver Beretta de calibru mic, cu mâner sidefiu.

L-a scos din ambalaj curioasă, era pentru prima oară când ținea în mână un pistol, o înfiora greutatea lui rece. Regreta că aruncase articolul unde scria negru pe alb că arma crimei, cu amprentele ucigașului pe ea, fusese găsită. Teoretic nu existau dubii, dar ei i-ar fi prins bine acea dovadă, la care putea apela imediat ce îndoielile dădeau năvală.

Și acum, ce era de făcut? La ce foloseau toate acestea? Avea de gând bătrânul să redeschidă, la șapte ani după moarte, dosarul crimei, prin intermediul ei? Să fi fost vorba de remușcare sau era doar un alt gest malițios din partea lui? Ce-i drept, nu se înțeleseseră foarte bine, mai ales în anii facultății, când încă depindea de ajutorul părintesc. Noroc cu Valter, mereu mărinimos, mereu gata să-i sară în ajutor, de parcă el ar fi fost cel ales de destin să-i poarte de grijă.

S-a lăsat moale în fotoliu. Nu era o poveste de spus altcuiva, trebuia să se descurce singură. Whisky-ul de pe căruciorul cu băuturi era cald, uitase să umple tăvița pentru cuburi de gheață, a tras aer în piept și a băut cu înghițituri mici, însoțite de grimase. După al treilea pahar s-a relaxat, realitatea era un puzzle cu mai multe variante și tot ce avea de făcut era să o asambleze în forma convenabilă.

Lumina venită dinspre terasă a tremurat o clipă, i-a zărit printre gene silueta greoaie trântită în fotoliul alăturat, încercarea ratată de a apuca paharul cu whisky, urmată de un plescăit nemulțumit din buze. Bianca a ridicat bărbia și a încercat să-l privească în ochi.

— De ce e nevoie de toate astea, tată?

— Măcar un om în viață trebuie să știe adevărul.

— Cu ce scop?

— Asta n-o pot spune eu, ține de conștiința fiecăruia. Până deunăzi a fost Melania. Acum e rândul tău.