A descoperit Smida la festivalul de jazz de acolo. A simțit că locul acela îi aparține, că a fost creat anume pentru el. Se mira că l-a cunoscut atât de târziu, deși fusese în el de la bun început, ca un peisaj interior care își găsea în sfârșit o întrupare.

Dealurile, frunzișul și lumina îi vorbeau pe limba lui, într-un fel în care nimeni n-avea cum să înțeleagă, în niciun caz iubitorii de muzici venite dintr-o altă lume. Jazzul întina locul, la fel ca eșarfele colorate ale fetelor cu cercei mari din lemn și genți de rafie.

Reflectoarele, boxele, cablurile, toate erau niște corpuri străine. Jazzul aparține cafenelelor din Centrul vechi, dar a trebuit să ajungă în inima munților ca să-nțeleagă asta.

A fotografiat un cal sălbatic privind spre puhoiul de lume, ascuns după un pâlc de copaci; o femeie bătrână ce umbla prin mulțime, cu ștergare de vânzare; turla unei biserici; o casă din bârne, cu ferestre cât palma. El însuși, cu Canonul lui, se simțea ca un parazit al locului, a cărui frumusețe nu s-ar fi cuvenit travestită în fotografii. Doar că nu știa cum altfel să-și încorporeze lumea.

Gazdele lui s-au mirat că vrea să rămână la Smida, chiar dacă festivalul se încheiase. L-au întrebat ce să-i aducă din oraș. Nimic, a răspuns. Urcat pe platoul pe care-l ochise încă din prima zi, Victor a simțit c-a ajuns la liman. Ar fi vrut să cumpere muntele întreg, pentru ca platoul să fie doar al lui.

Trăgea cadre peste cadre, de la stâlpi de înaltă tensiune, la vulturi pe culme. Se contorsiona în căutarea vreunui detaliu doar de el dibuit, executa un soi de dans cu aparatul lui de fotografiat – cel puțin așa simțea, că este un acrobat; de-asta și-ar fi dorit o fotografie care să surprindă momentul – cu el însuși pozând – , dar mereu voia să strângă în imagini tot ce trăia, să nu se risipească nimic.

Liniștea era palpabilă în dimineața aceea. Soarele se ridicase deja, lumina își pierduse prospețimea din zori, iar Victor simțea că ziua era ca și trecută, îi oferise deja ce putea fi mai bun. Auzi pământul cum vuiește, ca înaintea unui tunet. Era însă senin. Un ATV își făcea drum înspre platou, asurzitor, cu roțile prinse de coama dealului. Ajuns sus, ATV-ul execută niște zigzaguri ca pentru o demonstrație, apoi se opri brusc în dreptul lui Victor. Tipul de la ghidon îl măsură cu privirea și îl pofti lângă el. Victor refuză scurt, cu un gest de enervare. Motorul convulsionat stricase liniștea locului, era ca un duh rău de care trebuia să scape cât mai curând.

Mirosul de ars, de motor încins, plutea în aer, chiar după ce ATV-ul dispăruse în zare. Se întoarse la pensiune pe aproximativ același drum, trecu pe lână tufa de măceș ca pe lângă o cunoștință veche, ferindu-se să nu-și mai agațe cureaua aparatului în spini. Soarele împrăștia o lumină egală. Vulturii se roteau în cercuri ample, cu mișcări de paradă.

În dreptul pârâului, recunoscu ATV-ul răsturnat într-o rână. Brațul șoferului atârna fără vlagă peste portieră. Victor se opri, își fixă aparatul asupra unui firicel de sânge ce se scurgea din gura întredeschisă a bărbatului și apăsă pe declanșator. Trecu mai departe, iar pământul reavăn îi absorbi zgomotul pașilor.

Vreme numa’ bună de făcut poze, îl întâmpină gazda, cu părul vâlvoi și pieptul cămășii pătat de cafea.

— Stați o secundă. Pot? întrebă Victor, apoi, fără să mai aștepte, îndreptă obiectivul aparatului înspre el, ca pe o armă.

— Ce-aveți cu mine, scânci bărbatul, cu mâna îndreptată înainte, într-un gest de apărare. Nu eram îmbrăcat de poze, nu-mi faceți mie, mai bine lu’ nevastă-mea, ș-așa mereu îmi cere s-o pozez. Lili, Liliiii, domnu’ fotograf vrea…

Lili apăru de nicăieri, blondă și planturoasă, aparatul de fotografiat ar fi avut cum să o surprindă: în spatele tejghelei, de exemplu, în vreme ce turna cafeaua în cești, aceeași cafea pe care soțul ei, neatent, și-o vărsase pe cămașă.

— Eu zic să-l lăsăm în pace pe domnu’ fotograf, știe el mai bine.., spuse Lili, în timp ce scotea bonul de casă pentru chiriașul lor, căci deja asta devenise Victor. Domnu’ caută liniștea, mai face câte o poză cu locurile noastre frumoase, să o arate la București, să vadă lumea că se poate trăi simplu și curat. Mi-a cerut să-l las să se urce în pod, da’ cine știe ce-o fi pe-acolo, trebuie să urc eu mai întâi, să fac curățenie.

Vorbea cu ea însăși, de parcă Victor ar fi fost absent. Pata de cafea de pe cămașa bărbatului se uscase, aproape că nu se mai vedea. Lili ștergea cu gesturi molcome mesele de lemn, la care n-ar fi fost oricum cine să se-așeze. Purta sandale verzi și avea unghiile degetelor de la picioare date cu ojă roșie. Victor se mulțumi să le fotografieze din priviri.

— E o lumină caldă, se trezi el vorbind.

Sirenele salvării sunară nefiresc în locul acela uitat de lume. Lili crezu că n-aude bine și se uită nedumerită la fotograf, dar Victor nu-i întâlni privirea, era absorbit de albul degetelor ei lungi de la picioare.