Am auzit soneria și am apăsat pe butonul de la interfon. L-am așteptat în prag până a urcat cu liftul. Ușile s-au deschis și Mihai a pășit cu încredere pe hol. Era îmbrăcat cu o pereche de blugi și o bluză de trening ce își pierduse demult culoarea. Hainele îi erau pline de pete de vopsea și praf de culoarea varului. În spate avea un rucsac, la fel. Mizeria de pe haine contrasta cu barba îngrijită și mâinile lui curate, în care ducea două găleți.

Primul lucru la care m-am gândit a fost că nu arăta ca un zugrav. Aveam în minte imaginea pe care o au majoritatea oamenilor despre zugravi sau instalatori, iar Mihai nu se încadra. Am auzit de multe ori expresia „privire inteligentă” și, deși nu se poate descrie concret, asta am simțit când a ajuns în dreptul meu. Ochii lui negri m-au surprins, am făcut un pas înapoi.

— Pot să intru? m-a întrebat fără alte introduceri.

— Mihai, nu?

— Dada, eu sunt, mi-a zis, privind în apartament, peste umărul meu.

M-am dat la o parte și l-am lăsat să treacă pragul. Părea grăbit, dar și curios. A început să examineze apartamentul, rotindu-se prin hol. Urmele tălpilor lui se întindeau acum peste tot. N-avusese intenția de a se descălța, nu voiam să-l jignesc, așa că am tăcut. Mi-am zis că, oricum, se va face mizerie și mai mare.
— Frumos apartament! Se vede că e gresie de calitate. Cât de nou e blocul? m-a întrebat, trecându-și mâna încet peste podea.

— De vreo trei ani… dar da, chiar e drăguț. Îmi place aici, am zis, gândindu-mă că Mihai părea un om de treabă.

— Despre ce perete îmi ziceai la telefon? a întrebat și m-a privit, pentru prima oară, mai mult de-o clipă.

— E acolo. Cel albastru. Aș vrea să fie alb, ca restul.

Închiriasem apartamentul gata mobilat și nu avusesem nevoie să mai cumpăr aproape nimic. Era destul de modern, dar nu ca cele pe care le vezi în filme. Nu prea colorat – singurul lucru ieșit din comun era acest perete din sufragerie, albastru foarte închis. Nu arăta rău, dar, pe lângă faptul că întuneca încăperea, îmi dădea un sentiment de neliniște.

Mihai și-a plimbat privirea dintr-un capăt în altul al peretelui. M-am apropiat de el și eram pe punctul de a-l întreba dacă vrea o cafea, dar m-am oprit când i-am văzut fața. Privea un punct fix din centrul peretelui. Avea un zâmbet straniu, iar ochii îi sclipeau de entuziasm. Mi-am amintit cum mângâiase gresia și-am crezut că pur și simplu îi plăcea ce face, un om pasionat de munca lui.

S-a întors spre mine și zâmbetul i-a dispărut. M-a examinat din cap până-n picioare, fără jenă, așa cum făcuse cu peretele. M-am încruntat la el, nedumerită. Nu mă privise ca pe un om, ci, mai degrabă, ca pe o bucată de parchet care trebuie șlefuită.

— Vrei să-ți fac o cafea, până te instalezi? am întrebat pe un ton rece.

— Da, te rog. Trebuie să pun și folie peste mobilă, ca să nu las pete.

Am plecat în bucătărie să fac cafeaua. Când m-am întors, m-am oprit în pragul ușii, cu cana în mână.

Mihai stătea pe jos, cu fața la peretele albastru. Întinsese, într-o ordine perfectă, câteva lucruri pe care urma să le folosească. Nu le știu numele, dar probabil era și un trafalet printre ele. Într-o mână ținea un șpaclu ce lucea de curățenie. Își trecea ușor degetele peste el și pe față avea întipărit un zâmbet inocent. Arunca din când în când câte o privire peretelui. Era imaginea unui copil care a primit o jucărie nouă și se pregătește să îi sfâșie ambalajul.

Am așteptat un timp, până când zugravul mi-a simțit prezența și m-a privit înapoi, cu același zâmbet copilăresc. Și-a dat bluza jos și a rămas doar într-un tricou. Abia atunci i-am observat petele de pe brațe. Cele mai multe erau albe și nu mai mari de-o palmă, dar se întindeau de la încheieturi până la baza gâtului. Semănau cu urmele de pe haine.

M-am apropiat să-i dau cana și m-am holbat la brațele lui. Printre petele albe, au început să-i răsară mici firicele albastre, ca peretele. Porneau dintr-un punct și creșteau ca niște petale ascuțite pe pielea lui bronzată. Culoarea părea impregnată în piele și se întindea sub ochii mei.

Am aruncat o privire prin cameră, căutând o explicație, dar gălețile stăteau nedesfăcute pe podea, iar de perete nu părea să se fi atins nimeni.