Seară de seară se așeza în fața geamului larg deschis, încă în haine de stradă, acoperit cu o pătură groasă. Rezemându-și umărul de pervaz, obișnuia să-și aplece puțin corpul în afară, până în punctul în care simțea că putea foarte bine să cadă în gol. Dar niciodată nu ducea gestul până la capăt. De obicei își făcea un ceai. Se gândea la toate dățile în care nu trebuise să rămână peste program, la anii de dinainte de mutare, în care lucurile nu păreau atât de serioase.

Fără să-și dea seama, intrase încălțat și, pentru moment, simți o teamă. Spatele i se strânse și-l trecură fiori. Uitase iar.

Afară se întunecase deja. Era încă suficientă lumină încât să-ți poți da seama de ceva, dar nu și să fii sigur de ceea ce vezi. Dacă ea l-ar fi auzit, nu i-ar fi spus nimic. De obicei îl ignora. Nu o făcea din răutate, era mai degrabă felul ei de a-i oferi spațiu.

Apa pentru ceai se evaporase și ibricul începu să ardă. De afară se pornise un vânt. Mirosea a catran. Privi în zare la celălalt bloc. Un schelet de beton rămas așa de zece ani. Cincisprezece etaje, gândi el, tot atâtea paliere pe care ea a trebuit să le urce, paisprezece podestre, zece trepte în calupuri.

Spatele îl durea din ce în ce mai tare. Își atinse mâinile, împreunându-și degetele, și le duse în sus. Își simți protruziile violente ale omoplaților, ca două aripi de înger. Râse, ca atunci când întâlnise prima oară denumirea asta stupidă. Sunetele reverberau din casa aproape goală. Era atât de liniște.

Tăiase mai demult draperiile groase, de la maică-sa. În loc să le ducă la gunoi, le lăsase să cadă de la înălțime. De când se mutaseră aici detestau șantierul dimprejur. Deși constructorii îi asiguraseră că întregul complex va fi gata până la finalul anului, totul rămăsese în aer. Gardul din tablă ondulată, înalt de doi metri, ridicat special pentru ca locuitorii să nu vadă șantierul, părea atât de mic privit de sus.

De cele mai multe ori obișnuia să se fixeze pe câte un detaliu: gardul, lămpile cu fosfor, betonierele în paragină, muntele de resturi și moloz. Privită de la depărtare, ruina aceea părea că răsare dintr-un imens hău. Nu-i venea să creadă că trecuseră aproape doi ani deja.

De cele mai multe ori ațipea acolo, la geam, cu capul între palmele sprijinite direct pe calorifer. Se trezea cu ciudatul sentiment că încă doarme, că totul se repetă, iar și iar, că nu înțelege cum și de ce. Ochii începeau să i se închidă, își simțea capul cum coboară. Dar îl izbea mirosul lacurilor din apropiere. Își amintea cum ea îl trezise o dată din somn, zbierând că nu mai suportă duhoarea de baltă împuțită, că s-a săturat. Sau cum, uneori, nici ea nu prea putea să doarmă. Stătea și se uita pe geam, cum făcea el acum. Privea blocul acela abandonat, construit în oglindă.

De fiecare dată când a încercat să-i reconstituie traseul, nu a înțeles cum anume a reușit, de una singură, în papuci de casă, să traverseze marea aceea de buruieni și gunoaie. Poate se obișnuise deja cu drumul. Poate îl făcuse în minte de atât de multe ori încât îl știa cu ochii închiși. Poate, fiindcă blocurile erau identice, până și urcușul i-a fost familiar.

Drept într-acolo, la etajul cincisprezece, unde privea, acolo, în apartamentul în oglindă, s-a întâmplat. Ura să viseze mereu același lucru, cum, de peste hău, din cofrajul acela neterminat, dintre pereți reci și coloane prăfuite de fierbeton, ea continua să-l privească, fără să-i spună nimic.