Mă uit la ecranul luminat, dar mintea mi se destramă în milioane de pixeli roz. Mă concentrez și mai încerc o dată. Fără succes. Tot ce văd acum e doar tabloul.

De șapte ani îl privesc în fiecare zi. Când intru în living, dimineața după ce mă trezesc sau după-amiaza când vin de la serviciu, e primul lucru pe care îmi cad ochii. În funcție de oră, lumina fie intensifică rozul, fie îl îmblânzește, dându-i o tușă de nostalgie. Atunci mă pierd prin cartierele din Istanbul. Bântui pe străduțe, mă opresc la o cafea și la un kunefe, îl salut de pe partea cealaltă a bulevardului pe Otman care, de cum apar de după colț, strigă Haaaagiiiii și mă invită la ceai și lokum de rodie.

În dimineața aceea era încă întuneric când am ieșit din hotel. Am ajuns sus lângă piață și am luat-o către bazar, urmându-l pe Serdar, lipicioasă ca o pisică ce știe că va fi hrănită. Căutam acoperișul secret al Istanbulului.

După câteva zigzaguri complicate, am recunoscut strada pe care coborâserăm deunăzi din catacombele suspendate. Chiar acolo m-a prins Serdar de mână și m-a tras către el, ferindu-mă din calea unui căruț șubred și agabaritic scăpat de un hamal. Am făcut stânga printr-un gang întunecat, apoi am ajuns într-o curte interioară, prin spărtura unui zid surpat pe jumătate. Am traversat în diagonală către calcanul din față, de care erau lipite niște scări extrem de înguste și înalte. Am urcat și, când am ajuns sus, în fața noastră aveam întregul Istanbul în diminența răsăritului și o aprehensiune inexplicabilă care îmi dădea palpitații.

Găsiserăm locul, doar că se putea ajunge și mai sus de atât. În dreapta, pe acoperiș, era o clădire neterminată, un paralelipiped din plăci de beton, iar în spatele nostru o grămadă cu materiale de construcție. De acolo, dintre niște scânduri, au început să iasă pe rând pisoiași. Am numărat opt. Veneau tiptil către noi, curioși, apoi fugeau înapoi. Anexa improvizată avea o intrare fără ușă, doar cu o perdea din fâșii colorate de material. Pentru că locul părea abandonat, am prins curaj și-am trecut iarăși printr-un coridor întunecat, până am ajuns la o bifurcare.

În dreapta dădeam în bucătăria cuiva, iar în stânga era o scară pe care am și urcat, rapid, ca să nu apuce bătrânul din bucătărie să se întoarcă și să ne vadă. Mirosea a cardamon, vanilie și tutun. Scara ne-a scos într-un deasupra absolut. Doar aer, cer și pescăruși. Și roz nesfârșit. După câțiva pași pe terasa de vreo douzeci de metri, am realizat că nu suntem singuri. Doi tipi veneau către noi din față, iar din lateral încă unul care, ajuns în dreptul nostru, le-a făcut celorlalți semn să se oprească.

Cam de aceeași vârstă cu noi, înalt, cu barbă și părul lung prins într-o coadă, avea un aer modern care mi-a alungat teama. A început să vorbească în turcă, dar, după ce și-a dat seama că Serdar nu e de-al locului, deși pare, a trecut pe engleză. M-am întors cu spatele la ei și am văzut, puțin mai încolo, un covor persan roșu cardinal cu inserții albastre. Pe el zăceau o tavă din alamă cu un ceainic și mai multe pahare, câteva țesături de culori și din texturi diferite, și un coș cu semințe.

Am fost surprinsă să descopăr, la marginea terasei, un cuplu, ea în rochie de mireasă din dantelă albă, el cu o cămașă tot albă, pantaloni cu bretele și pălărie de paie. Se uitau la mine în timp ce unul dintre bărbați le explica ceva. Am auzit doar cum celălalt îmi spunea precipitat lady, lady, please go, is not allowed here, apoi pe Serdar care mă striga să plecăm.

Am tresărit și m-am împiedicat de unul din picioarele trepiedului pe care era un aparat foto. Fiind fixat bine, nu a căzut, dar, în acea fracțiune de secundă de hiperactivare, am văzut poza rămasă pe display-ul deschis: umărul ei stâng, gol, cu o margine de dantelă către omoplat și puțin din brațul lui, care îi înconjura probabil mijlocul. Ce mi-a atras, însă, atenția a fost tatuajul în formă de uroborus – un șarpe de un roz aproape metalic, ce își prindea coada cu gura.

Când am revenit pe primul acoperiș, soarele răsărise și ieșise de sub lemne și mama pisoilor. M-am întors pentru o ultimă privire și l-am văzut pe Serdar, rămas în urma mea cu vreo câțiva pași, cu obiectivul camerei fixat către terasă, încadrând perfect ceea ce urma să devină tabloul meu.

Clădirea de pe care tocmai fuseserăm alungați, pentru că era în contre-jour, părea aproape neagră, o scenă perfectă pentru mirii îmbrățișați, fotograful cool și ceilalți doi tipi, dintre care unul arunca semințe ca să atragă pescărușii. Lor li se alăturase o pisică neagră, vreo rudă de-a puilor care acum erau toți printre picioarele noastre.

Mă uitam și plângeam, cu muzica celor de la Tindersticks în minte. Pinky in the daylight/ Crimson at night umplea cerul de deasupra Istanbulului.

Sunt încă cu telefonul colegei mele în mână. Îmi arată ce tatuaj vrea să își facă. Râde vinovat pentru că îl găsise într-un articol despre crima din Belgia.

Auzisem ceva, dar nu prea multe, deși făcuse deja mare vâlvă în media din toată lumea: femeia decapitată din Bruges, al cărei corp a fost găsit așezat perfect pe o bancă, în poziția șezut. Cazul a fost mai interesant din cauza tatuajului pe care femeia îl avea pe umărul stâng – un șarpe roz ce își prinde coada, detaliu făcut public pentru a ajuta la identificarea victimei al cărei cap încă nu fusese găsit.

Pinky in the daylight/ Crimson at night/ Yeah, I love you/ Yeah, he loves you. Dau telefonul înapoi, opresc calculatorul, îmi iau geanta și haina, le spun fetelor că am o urgență și plec.