Maică-mea le făcea semn să intre pe rând, să nu mă ţină mult de vorbă, să nu cumva să se holbeze.

— Doamne, dar cum ai reuşit???

— Se mai întâmplă, tanti.

— Dumnezeu să te aibă în pază. Îţi revii tu, stai numa’ să vezi.

— Mulţumesc, tanti.

Fiecare babă îşi făcea cruce după ce-mi vedea capul bandajat, cu fire subţiri şi nespălate ieşind de sub pansament. Una s-a oprit la intrare, s-a închinat de trei ori şi a făcut cale-ntoarsă.

Au urmat prieteni de familie, colegi de muncă de-ai lu’ maică-mea, alte două vecine.

— Doamne, da’ cum ai reuşit?

— Se mai întâmplă, îmi revin eu.

— Da, dragu’ lu’ buni, sigur că-ţi revii! şi-am rugat-o să închidă uşa, că mi se făcuse foame.

Maică-mea n-a ştiut niciodată să încălzească mâncarea în microunde cât trebuie, aşa că am mâncat şniţel de pui cu piure pe jumătate rece. Şi doi castraveciori. Cumva n-a ştiut niciodată nici că sunt vegetariană.

— Îţi mai pun?

— Nu, mersi. Nu mai pot. Merg să dorm puţin.

— Mai mănânci măcar un şniţel şi dup-aia faci ce vrei. Sau o felie de tort de la tanti Vaşcu.

— Nu mai pot, mă, ce nu înţelegi? Merg să stau puţin, că m-ai aburit cu toţi oamenii ăştia! Bine că ai spus doar „la câţiva” şi nu la tot oraşu’!

— Hai, mă, au vrut şi ei să vadă cum eşti. Cum să nu le fie milă când ţi-ai spart capul, copilu’ meu frumos?

A lăsat farfuria pe aragaz şi-a venit să mă strângă în braţe. Mirosea a şniţele şi stătut. Şi-a lăsat bărbia fix pe rană.

— Gata, gata! Mă doare, ho!

Mi-a dat drumul şi şi-a şters lacrimile. M-am bucurat atunci că măcar era acolo, să-mi facă de mâncare.

— Mai vin azi nişte prieteni, mai târziu.

Şi să mă calce pe nervi.

— Auzi, da’ ţie nu ţi-a zis nimeni să nu înfurii un om cu capul spart?

— Nu.

— Văd.

— Hai, Ioana, ştii că vor să vadă cum eşti, dacă eşti bine…

A început să spele vasele. Norocul meu că uitase de şniţele. M-am ridicat şi-am traversat bucătăria, spre uşă.

— Facem shiva acuma sau ce dracu? Nu mai primesc pe nimeni azi. Vreau să mă odihnesc. Unde sunt mâţele?

— Şiv ce? Nu ştiu unde-s. Pe-afară.

Am deschis uşa spre terasă şi am început să strig pisicile. Aveam două, deşi eram alergică la ele. Le iubeam mai mult decât pe maică-mea uneori.

— Ţi-o zis doctoru’ că n-ai voie cu animale, să nu cumva să se infecteze rana. Lasă-le, te rog! a zis mama, şi s-a auzit un pahar ciocnindu-se de restul vaselor din chiuvetă.

— Lasă-mă, te rog io!

Mieunatul lu’ Gagica se auzea de pe acoperişul terasei. Am aşteptat-o să coboare. Era roşcovană şi grasă. Telu era pământie şi tăcută. Şi aparent indisponibilă.

— Hai să ne culcăm, hai în cameră, Gagico.

S-a băgat printre picioarele mele, mieunând. M-am aplecat, lent, şi-am luat-o în braţe. A început să toarcă.

— Vezi, măcar n-o lăsa să se atingă de t… Dracii, du-le! Hai, du-te, că deja mă doare pe mine capu’.

— Da, Gagico, da, mergem în cameră, la somnic.

Am pupat-o între urechi şi ea m-a lins pe bărbie. Deja simţeam cum nasul începea să mă mănânce, iar ochii să mă irite. Uitasem să iau Aerius.

— Auzi, da’ ţie chiar nu ţi-a zis nimeni să nu superi un om cu capul spart? am ţipat către maică-mea din cameră.

Am strănutat şi-am trântit uşa înainte să-mi răspundă.