Școala e pustie de când s-a adoptat scenariul roșu. S-a înviorat doar când au venit elevii să-și ia manualele. Cremoane l-a așteptat pe Fleicuț vreo două ceasuri lângă ghereta paznicului. Când, în sfârșit, a apărut, l-a înghesuit în gard, i-a dat un pumn în gură și un genunchi în coaie și i-a furat geaca de blugi.

Paznicul nu s-a trezit. Fleicuț a zăcut o vremechircit pe asfalt, apoi s-a dus acasă. Tac-su i-a văzut fața mânjită de sânge și muci, și-a plusat cu o pereche de palme.

Cremoane s-a dus și el acasă și-a încasat-o, la rândul lui, dar de la maică-sa, care i-a găsit geaca lui Fleicuț în ghiozdan.

A doua zi, Fleicuț, Cremoane și tații lor s-au regăsit în biroul directorial. Sileață Curecheală, tatăl lui Cremoane, nu-l putea suferi pe Gîlmuț Străhaeț, tatăl lui Fleicuț. Ranchiuna dintre locatarii etajelor 6 și 7 dura de ani buni, de când se zugrăvise casa scărilor.

— N-am vrut să-i iau geaca, zise Cremoane, holbându-se la muștele uscate de pe pervaz. Voiam decât insignele care mi le-a furat și le purta în piept.

— Care insigne? întrebă directoarea, ignorând greșelile gramaticale.

Cremoane cotrobăi în ghiozdan, scoase un pumn de ordine, decorații și medalii, le puse pe masa care ținea loc de birou și le împărți în două grămezi.

— Pe-astea mi le-a furat! răspunse Cremoane, arătând cu degetul grămada din dreapta, în care directoarea, la bază profesoară de istorie, recunoscu o insignă de membru al Gărzii de Fier, un medalion Majadahonda și un însemn de butonieră cu Legiunea Arhanghelului Mihail. Le-am găsit unde ține mama paharele pentru musafiri.

Sileață Curecheală se făcu dintr-o dată verde la față.

— Și cum ți le-a furat? continuă interogatoriul directoarea.

— Păi am vrut să fac schimb cu el cu ăstălalte, că e mai mișto, zise Cremoane arătând cealaltă grămadă, în care directoarea distinse două medalii de Erou al Muncii Socialiste, ordinul Steaua Republicii Populare Române și ordinul În Serviciul Patriei Socialiste. Cică le-a găsit acasă la el, în pod, într-o cutie de halva de tablă.

Gîlmuț Străhaeț se făcu dintr-o dată roșu la față.

— Bun-bun, zise directoarea, ați vrut să faceți schimb, dar cum ți le-a furat?

— Păi când să facem schimb le-a luat pe toate și a fugit în clasă. Am apucat să-i dau un șut în cur, dar a venit profa de engleză și n-am mai putut să fac nimic.

Se lăsă așa o tăcere, de se-auzea mopul femeii de serviciu frecând mozaicul de pe hol. Bărbații reveniseră între timp la culorile naturale, dar insistau să tacă mâlc. Directoarea îi privi pe toți, pe rând. Un șoarece ieși din dulapul cu măști chirurgicale și intră în cel cu tastaturile donate de-un fraier în ’94.

— Bun-bun! Hai să zicem că a fost un incident izolat, pe care-l putem trece cu vederea de data asta. Să zicem că această discuție nici n-a avut loc. Dar dacă se mai repetă…

— N-o să se mai repete, doamnă! zise Fleicuț dintr-o suflare. Să le ia dracu’ de insigne, că nu merită!

— Să le ia dracu’, da! se grăbi Cremoane să confirme. N-o să se mai repete!

Femeia se ridică de pe scaun. Bărbații înșfăcară fiecare grămada lui de ordine, decorații și medalii și plecară, mulțumind directoarei pentru înțelegere.

— Aveți suflet de mamă, doamnă, de mamă! spuse tatăl lui Cremoane.

Directoarea n-avea copii și nici nu dorise vreodată să aibă. Îi considera niște animale proaste și violente, care trebuiau dresate prin orice mijloace.

Când ieșiră din curtea școlii, Fleicuț și taică-su o luară la stânga, iar Cremoane și taică-su la dreapta. Ajunși fiecare acasă, bărbații își conduseră fiii de urechi în bucătărie.

— Mă băiete! îi zise Sileață Curecheală lui Cremoane și Gîlmuț Străhaeț lui Fleicuț. Pune bine decorațiile alea și să fii mândru de ele, că tac-tu mare a fost un patriot și-un erou, nu ca ăștia de-acuma, de n-ai curaj nici să treci strada cu ei. Bărbat, bă, cu sânge-n instalație! O s-auzi tot felul de prostii de la unul și de la altul, ba că aia, ba că ailaltă, dar tu să nu bagi în seamă ce spune, că nu-i adevărat!

— Bine, tată! răspunseră cei doi, apoi plecă fiecare în camera lui, să mai împuște niște teroriști.