— A fost plăcut.

— Da, neașteptat de plăcut. Mai ales că erau toți atît de tineri.

— Tocmai de-aia. Și nu erau chiar tineri, în jur de șaizeci, nu?

— Da, dar încă lucrau fiecare.

— Frumos din partea lor că ne-au invitat. Nu credeam că o să mai rezistăm noi pînă dimineața la un revelion. Mai știi cînd a fost ultima oară?

— E bine-aici, doamnă?

— Da, da, aici e foarte bine, mulțumim. Ai tu? Poftiți, mulțumesc, puteți păstra restul. La mulți ani!

Rămăseseră fideli vechilor taxiuri, nu le plăcea Uber-ul. Au coborît cu greu de pe bancheta desfundată a Loganului, oricum prea jos pentru ei. Au făcut încet, atenți să nu se ude, el ținînd-o prevenitor de braț, cei cîțiva pași pînă la ușa blocului. Nici o fereastră luminată – bloc de garsoniere: bătrînii dormeau, tinerii, puțini, nu se întorseseră încă.

— Ninge frumos. De mult n-am mai văzut zăpadă așa curată, în zori de zi.

— Aer limpede. Dacă n-ar sufla vîntul, ar fi chiar perfect.

Pînă și-a căutat ea cheia, el a format codul. Liftul era jos, parcă-i aștepta.

Au intrat, au aprins lumina, încă nu se luminase destul. S-au dezbrăcat în holul minuscul, apoi au luat-o înspre cameră și s-au așezat pe pat, ca să-și scoată pantofii.

— Mi s-au umflat picioarele de la atîta dansat.

— Da, două tangouri, mai mult pe loc… Lasă, nu te mai plînge, a fost nemaipomenit. Am și uitat de cînd n-am mai dansat.

— Păi, de… Pe tine te curtau toți puștii ăia, crezi că n-am observat?

— Încetează! Îi duc eu și pe-ai tăi. Uite papucii.

— O să deschid un pic fereastra, să se-aerisească.

— Deschide și la bucătărie, te rog, miroase-a stătut.

Și-au luat apoi conștiincioși pastilele de dimineață, fiecare din cutiuțele lui, și cîte-un Colebil. După atîta mîncat și băut, nu se putea spune că le iau pe stomacul gol.

— Mai vrei ceva? Un ceai?

— Nu, mi-a ajuns. Nu mai intră nimic.

— Te cred, te cred.

S-au dus pe rînd la baie să-și facă toaleta de culcare. Zgomotele, gesturile obișnuite. Umilința de zi cu zi. Ea, ca de obicei, a stat mai mult.

— Vrei să-i mai suni o dată?

— Nu, de ce? Ne-am urat ce era de urat imediat după miezul nopții. La ei cît e acum? Parcă șapte ore diferență. Oricum, abia începe distracția, numai de noi n-or avea chef.

— Ziceam și eu așa… Cred c-o să închid ferestrele, începe să-mi fie frig.

— Da, închide-le bine de tot. Și vezi de potrivește și sulurile.

— Degeaba, cu vîntul ăsta, oricum trage.

A venit, în fine, rîndul pastilelor de somn (doze duble, pentru siguranță). Cu multă apă. Nu se mai întîmplase să le ia dimineața.

— Cred că știu la ce te gîndești.

— Sigur că știi. După atîția ani împreună, nici nu-i greu.

— Ești sigur, sigur, da? Gata?

— Sînt. Mi se pare un moment foarte bun.

— Este. Atunci, du-te tu la culcare. Eu mai stau puțin.

A rămas în bucătărie, în picioare, cu fața la geam, privind porumbeii zgribuliți. Tropăiau mărunt pe terasă, aplecîndu-și ritmic capurile, ca jucăriile din vitrinele ceasornicarilor. Ciuguleau cam la întîmplare grăunțele aruncate de doamna de la cinci, care, probabil, își închipuia că nimeni de pe scară nu știe cine murdărește terasa. Din cînd în cînd îi speria ceva și-și luau cu toții zborul, apoi reveneau uguind isteric. Degetele lor roz – trident sprijinit în spate de un al patrulea, cu gheruțe cenușii, desenau un model ciudat pe zăpada proaspătă. Uneori se mai nimerea pe terasă și cîte-un pescăruș rătăcit care-i alunga brusc cu țipetele lui guturale.

Îi plăceau păsările alea puternice, cu aripi mari, albe. Le pîndea. Dar azi n-avea noroc.

Se luminase bine deja.

A scos atent din priză senzorul, a dat drumul la gaz și-a deschis ușa cuptorului, apoi a stins lumina pe hol (de ce să consume degeaba?) și-a coborît jaluzelele în cameră. S-a culcat lîngă el, la margine, l-a sărutat ușor pe obraz și-a stins veioza.

 

Liviu Ornea
Liviu Ornea (n. 1960) e matematician, profesor al Universității  din București și cercetător la Institutul de Matematică „Simion Stoilow” al Academiei Române. A publicat peste 80 de articole de geometrie diferențială, două monografii de specialitate și două cursuri universitare, a conferențiat și a făcut cercetare în numeroase institute și universități din lume. Începând din 2005, prin rubrica „Bifurcații” din revista Observator cultural, devine o prezență constantă în spațiul public (o parte dintre eseurile publicate aici și în alte reviste au fost adunate în volumele Varietăți conexe și Bifurcații, Curtea Veche, 2008 și 2014). Publică și cronică de teatru (o selecție se află în volumul Un matematician la teatru, Tracus Arte, 2014). De asemenea, traduce cu plăcere literatură, istorie, dar și filosofia și istoria matematicii din limbile franceză (Léon Polyakov, Jean-Claude Grumberg, Gilles Zenou, Cédric Villani) și italiană (Alberto Moravia, Antonio Tabucchi, Helena Janeczek, Paolo Zellini, Piergiorgio Oddifreddi, Giorgio Parisi). În 2020 a debutat în proză cu Viitorul anterior (Nemira, colecția n'autor), iar în 2022, tot la Nemira, în aceeași colecție, și-a publicat primul roman, Viața ca o glumă proastă.

Campanie

Dacă este să urăsc vreun cuvânt în viață este cuvântul „campanie". Îl știu de la taică-miu, care la rândul lui îl știa de la bunică-miu. Campanie. Poate pentru alții înseamnă multe lucruri, dar pentru noi a însemnat dintotdeauna un singur lucru. Campania agricolă. De...

Toate rochițele foșneau

Fetele așteptau în culise începutul probei de defilare. Era primul ei concurs de miss. Categoria 12 ani. Miza era mare, mama îi promisese ultimul model de iPhone dacă ia măcar un premiu, oricare, chiar și pe ăla pentru popularitate. Așa spusese, iar Klara spera să se...

Petrică

Orașul era acoperit de câteva luni cu ceață groasă. Drumul spre școală era din ce în ce mai greu. Ninsese de Moș Nicolae și, de atunci, zăpada se transformase în gheață. Când găseam câte o porțiune cu strat mare, ne urcam pe ea și săream până o spărgeam. Pojghița de...

Răbdarea căutătorului în arhive

Își înfășură fularul mai strâns în jurul gâtului și își îndesă...

Culoarea cerului

Era una din ultimele noastre zile liniștite. Sigur, pe vremea aia nu...

Ieșire

Drumul îmi pare anevoios. Un verde lăptos, cu șoapte de roșu...