Își înfășură fularul mai strâns în jurul gâtului și își îndesă mâinile în buzunarele jachetei. Frigul îi apăsa pieptul, iar a doua zi avea să ningă, simțea asta în oase, îl dureau genunchii. Prevedea o seară sub două pături groase, cu benzi calde antireumatice încolăcite peste articulații. Dar, chiar și așa, considera că nu putea renunța, era misiunea lui.
Se împlinea un an de când își petrecea zilele de marți și de joi în sălile Bibliotecii Naționale. Și tot atât de când nepotul lui de liceu făcuse descoperirea ce uimise întreaga familie. Băiatul răsfoise câteva zeci de pagini din periodice românești incluse în arhive digitale, pentru un proiect primit la ora de istorie. Dăduse peste portret în „Anuarul lumii comerciale și industriale” din anul 1909.
Își amintea acea zi cu acuratețe: vocea exaltată a nepotului la telefon, apoi vizita lui, foaia din anuar printată, profilul bine-cunoscut al străbunicului – ceva mai tânăr – și cuvintele de sub el. Recomandăm cu plăcere restaurantul „La doi stejari” din strada Alexandru Lahovary 15, înființat de Nae Șofletea, bine asortat cu mâncărurile cele mai alese și excelente băuturi. Toată lumea care vizitează e pe deplin mulțumită. Fusese nevoit să se așeze, inima făcea acrobații periculoase. Soția îi adusese întâi un pahar cu apă, apoi un Aspacardin.
O frântură din viața străbunicului era, așadar, consemnată. Era mândru, împărțeau același nume și, bănuia el, anumite trăsături de caracter. Nu îl cunoscuse, dar i se povestise despre acest bărbat cu spirit întreprinzător, apoi erou căzut la Oituz. Străbunica nu zâmbea niciodată atunci când vorbea despre el, din contră, chipul ei căpăta o expresie aspră, dar poate că era firesc, în fond, trecuse prin greutățile vieții.
Din acea zi își propusese să răsfoiască el însuși filele din arhivele digitale. Poate că avea să descopere și alte mențiuni. Pensionar fiind, timpul nu-i lipsea, iar soția era mai mult decât încântată de noul lui program. Așa, putea și ea flecări în liniște cu copiii, prietenele și rudele. Nepotul îi oferise un laptop mai vechi, să poată face întreaga operațiune de acasă, oricând. Dar asta ar fi însemnat să plătească un abonament pentru internet, ceea ce n-ar fi făcut în ruptul capului – o risipă, din moment ce putea circula gratuit cu autobuzul, iar accesul la internetul bibliotecii era liber. În plus, clădirea avea săli spațioase, confortabile și bine încălzite.
Îi fusese greu la început să navigheze printre colecțiile digitale, dar se învățase și cu asta, după ce nepotul îi arătase cum, iar el își notase pașii într-un carnețel. Curând își extinsese aria căutărilor și dincolo de momentul Oituz, în care străbunicul erou pierise. Se descoperise în ipostaza istoricului amator, emoționat în fața ecranului pe care erau redate gazetele îngălbenite și fotografiile în care zâmbeau crispat domni și doamne îmbrăcați după moda timpurilor lor.
Intră în sala de la parter a bibliotecii și găsi un loc în apropierea caloriferului, fapt pentru care le mulțumi în gând tuturor sfinților din calendar. Își căută o poziție comodă și accesă un număr din anul 1927 al revistei „Realitatea ilustrată”. Începea să se dezmorțească, dar genunchii tot îi mai trimiteau câte un junghi. Derula paginile contemplativ, cuprins de nostalgia unor vremuri pe care nu le trăise, până când văzu ceva ce îi îngheță degetul arătător pe rotița mouse-ului. Aceleași mustață, barbă, privire avântată, pe care ajunsese să le și viseze, îl aruncară acum într-o sincopă cardiacă ce-l lăsă fără suflu.
Ce căuta străbunicul în paginile unei reviste, la zece ani după ce își dăduse viața pentru patrie și neam? Zâmbea șiret, direct înspre aparat, împlinit la trup și îmbrăcat în costum elegant. Dar, mai ales, cine era dama care i se agățase de braț? Se frecă la ochi și izbuti să citească: Nae Șofletea, fostul proprietar al restaurantului „La doi stejari”, anunță căsătoria sa cu domnișoara Aneta Rădulescu și deschiderea unui nou restaurant în Brașov, ce va purta numele tinerei sale soții. Le urăm fericire îndelungată și le recomandăm cititorilor să se oprească la Brașov pentru un popas deosebit.
Se lăsă pe spătarul scaunului, trăgând aer ca un înecat. Doi studenți slăbănogi, cu început de barbă, îl priviră pieziș, ezitând o clipă între a-l întreba dacă are nevoie de o ambulanță și a se amuza în șoaptă. Îi ignoră și încercă să se calmeze. La ce-i trebuise o vizită la bibliotecă într-o zi cu cod galben de ger?
Deci străbunicul nu murise la Oituz. Gândul acesta îi făcea capul să zbârnâie, cu zgomote ca niște pocnitori aruncate între blocuri. Poate că, de fapt, nici nu fusese pe front. Era, oare, posibil? Nu existase o mobilizare generală? Cum reușise să se eschiveze? Sau poate că luptase în război, dar scăpase teafăr. Cert era că se recăsătorise. Străbunica îi inventase imaginea aceea de erou, pesemne că era mai ușor de suportat decât adevărul. Dar dacă nu divorțaseră și, pur și simplu, nu se mai întorsese acasă, lăsând familia să creadă că murise pe front și începând o nouă viață în alt oraș?
Întrebările acestea erau ca niște săgeți în inima care-i țesuse toată viața probleme. Poveștile pline de vitejie despre eroul familiei se duceau acum toate pe apa sâmbetei. Mai avea și rude în Brașov! Îi era cu neputință să le spună toate astea alor săi. I-ar fi dezamăgit. Putea, în schimb, să păstreze secretul străbunicului, care acum era secretul lui. Asta nu-l împiedica să scormonească în continuare prin arhive, după alte dovezi. Ideea unui nou obiectiv ascuns începu să-l mai anime. Respiră, în sfârșit, cu ușurință și își simți trupul destinzându-se. Se aplecă în față, apucă mouse-ul și dădu mai departe paginile revistei.
