Diferența de doi ani o fi însemnat ceva cînd erau tineri, însă acum e ca și cum ar fi dispărut. După cincizeci de ani petrecuți împreună, cîteodată își evită privirile și cuvintele, alteori nu reușesc, se plîng cu rîndul și, mai ales, seamănă tot mai mult.
Ne auzim în fiecare săptămînă. O dată pe lună încerc să ajung la ei măcar pentru o noapte, și jumătate din ziua următoare.
De data asta mi-am potrivit sosirea să pice de ziua mea. Nu era cazul să bat drumul, insistase ea, trebuia să rămîn acasă cu copiii, să evit oboseala. Uneori le mai cumpăr diverse chestii pe care acolo nu le găsesc, le fac o comandă online sau le transmit consumul la apă, gaze și electricitate. Orice mărunțiș care trebuie rezolvat nu înseamnă menținerea legăturii – asta sună prea dramatic -, cît încrederea că se pot sprijini pe cineva, ceea ce e, totuși, ceva mai practic.
— I-am zis lu’ taică-tu că nu trebuia să te cheme.
Întotdeauna ascunde orice potențial sensibil cu asprimea cuiva crescut mai la munte. Îmi povestea cum bunica ei fusese ca Fefeleaga. Rămasă văduvă după două căsătorii, aducea în cîrcă vreascuri și bureți, după ce se afunda în păduri. Avea cu cine să semene.
— Lasă, măi, trebuie să o rezolvăm o dată cu Rica, a replicat el, că Doamne ferește să…
Ne-am pus la masă și am început să povestim ca de obicei despre ce au mai făcut fetele, cum e cu școala, apoi am deturnat discuția la trecutul lor, la copilăria mea, iar eu înregistram discret cu telefonul.
— Hai să-ți arăt, mi-a zis după ce am dat pe gît paharul cu vin și am mers la computerul instalat în sufragerie.
Monologul fragmentat trimis de Rica în cîteva zile prin mesageria Facebook era lung, presărat cu allzzaimer zGrand Canaria santeti zerro ma 0000000 dchsofrrenie chiloti cu snur… Familia ei fusese plecată la muncă în străinătate ani buni, dar se întorseseră, pe rînd, aproape toți. Trimisese din cînd în cînd mesaje de La mulți ani! sau întrebări ce mai e pe acolo?, adică pe strada noastră, dar tata nu dăduse nici un răspuns. Niciodată. Nu îi plăcea să comunice pe Facebook sub nici o formă, doar urmărea politica, mesajele îngrijorătoare din lume și distribuia poezioare cu rimă despre părinți uitați ori hărți cu România Mare înăuntrul căreia erau chipuri cu domnitori și Eminescu.
Însă la cîteva zile după Revelion lucrurile o luaseră razna. După ce îi urase iar La mulți ani!, Rica făcuse un viraj și o acuza pe maică-mea că o bîrfise cu vecina din spate, Reli. Rica și Reli veneau de la același nume, Aurelia. De la fereastra noastră le puteai vedea casele, nimic mai mult. Mama ieșea rar pe stradă și nu se amesteca în vorbe inutile, dar niciodată nu știi unde poți ajunge.
— Uită-te și tu ce zice: Vorba lui Victor „Cine nu ar vrea o nevastă ca a mea și ziua și noaptea”?
Pe Victor, soțul Ricăi, taică-miu îl rugase anul trecut să-l ducă să-și facă booster-ul într-un oraș din apropiere, îi plătise benzina, totul fusese ok, ca între niște buni vecini, nimic mai mult. Acum, chestia asta cu bîrfa era ca o bombă artizanală.
Trebuia să fac printscreen pe bucăți și apoi să le scot pe niște coli decupate din unele mai mari, pentru imprimantă matriceală, rămase de la contabilitatea cîtorva firme. Încercasem să rezolv totul de la distanță, dar tata găsise cu greu PrtSc pe tastatură, apoi nu se putea coordona pentru un Ctrl+C, iar după ce, în sfîrșit, reușise, îmi trimisese pe e-mail o suprapunere a unei fotografii pe o secvență din mesajul enorm al Ricăi.
Era imposibilă rezolvarea prin telefon, era mai bine să vin, să ne privim în ochi și să ascult din nou poveștile anilor ’60-’70, cu doctori, comerț și fotbal provincial în comunism. Acolo, prin șirurile de thumbs-up, era ascuns și enunțul scurt și alarmant care mă făcuse să urc în tren: O singura data daca mai zice vecina Reli ca voi ma vorbiti de rau chem politia si in acelas timp va dau foc la casa inteligentul lumi ce esti!!!
După ce am imprimat monologul, tata a prins paginile cu capsatorul și a început să recitească fabulația.
— După ce anunță poliția, vrea să dea foc. Auzi logică!
Tonerul era unul reîncărcat, de calitate proastă. A trebuit să folosească o lupă, aproape uitată după ce ani de-a rîndul nu mai scosese clasoarele cu timbre din vitrină.
— P-astea o să ți le las ție, îmi zisese de Crăciun, cînd venisem să iau cîrnați și vin. Peste vreo douăzeci de ani or să valoreze enorm.
În acel viitor o să am vîrsta lor de acum și probabil o să repet aceeași frază copiilor mei, iar seriile alea de timbre vor fi tot mai aproape de calcule neverosimile.
A doua zi am plecat destul de devreme. A trecut cam o săptămînă fără să-mi dea vreun semn că l-ar fi zărit pe Victor pe stradă. Planul era ca, imediat ce îl va vedea, să iasă repede, să-i arate mesajul trimis de nevastă-sa și să-i spună că amenințarea aia nu e deloc ok.
A revenit după alte cîteva zile:
— Cum te simți?
— Bine! De ce?
— Ești cumva răgușit?
— Nu. N-am absolut nimic.
— Nici nu te doare capul?
— Nu. Dar ce-s întrebările astea?
— Păi, uite, eu am făcut Covid și maică-ta zice că a făcut calculul și nu puteam să primesc decît de la tine, cînd ai venit.
Am încercat să-l conving că nu avem probleme și că sigur calculul era greșit, dar el insista că doctorița a confirmat că doar eu puteam fi cauza. Noroc cu boosterele, plus un vaccin anti-gripal. În caz de ceva, nici nu mai putea apela la Victor, deși ar fi fost o ocazie să lămurească lucrurile. După toată povestea asta cu Rica și Reli, maică-mea era hotărîtă să nu mai iasă.
— Să vedem acum cine o să ne facă cumpărăturile…